Ochi de pisica

Vazuta prin ochii de pisica, negri si de vise torsi, in ale noptii alei o sa ma iei si in al visului abis cu un ultim dans o sa ma prinzi... Pe pat cu perna de umeri lipita, privesc spre ochii de pisica ce ma indeamna sa uit, ma indeamna spre ea, spre ochiul din cer prin care inima mea ajunge la ea. Acolo unde ea priveste spre luna si nu doarme, unde toti norii vor noaptea sa o rastoarne, unde un vis de ani inlantuit sta sa se rascoale. Incantatie de vis, recitata din abis, recitata de noi doi in nopti fara de stele pline de strigoi, cant de dor si cant de jale, cantec din tristetea inimii tale. Privesti in gol spre sufletul ingenuncheat in fata ta, privesti in ochii spre visul cu dorinta grea. Si greu e somnul si etern iti este dorul, cand zilele trec si chipul tau nu mai strapunge norul. A mea pe veci, al tau pentru eternitate, cuprinsi de mrejele destinului in labirintul zilelor pline de singuratate, ratacim pe aceeasi carare si ne gasim doar atunci cand in ochi soarele iti rasare. Imbratisati, inlantuiti in ochii ce se scalda in lacrimi pe vecie, uniti in chipul ce oglinda destinului nostru o scrie. Mi-e dor de tot ce esti si tot ce sunt cand esti cu mine, mi-e dor sa simt cum a ta suflare arunca peste ale mele vise apa vie. Vazuta prin ochii de pisica, negri si cu stele de speranta torsi, in ale vietii alei o sa ma iei si in al sarutului dans cu un singur vis m-ai ferecat in al ochilor tai abis

Să te visez în vis când tu eşti doar un vis

Viaţa merge înainte indiferent cum ar fi. Răspunsurile se întorc pe dos şi îţi zâmbesc cu o grimasă ciudată din oglindă zilelor ce au trecut. Vremea de afară rade de tine de fiecare dată când auzi câte o melodie şi îţi aduci aminte de lucruri care au murit de mult, pentru că toate acele lucruri au murit peste tot în jur , doar undeva în interiorul tău nu. Şi te trezeşti noaptea şi nu ştii unde eşti, nu ştii cine eşti, dar îi recunoşti atingerea pe obraz şi şoapta ce te îndeamnă să te aşezi înapoi lângă ea şi să visezi. Pentru că vrei să visezi, să speri, să ceri mai mult de la ziua de mâine, să ceri măcar să păstrezi ceea ce sufletul simte azi, să nu mai rupi în două tot ceea ce eşti doar că să mai faci un pas, să nu te mai transformi în ceva ce nici tu nu mai recunoşti doar că să simţi încă odată că trăieşti. Şi te aşezi înapoi, te strângi lângă ea şi o lipeşti de tine, o laşi să îţi pătrundă în răni şi o învălui în acelaşi timp, o adormi şi adormi cu mirosul ei invadandu-ţi cele mai intime simţiri şi cele mai necunoscute gânduri. Eşti într-un loc lipsit de orice, mai puţin de ea. Eşti acolo unde ai vrea să rămâi mereu, unde ai vrut mereu să ajungi, unde ai simţit mereu că poţi să pluteşti fără aripi, că poţi să visezi fără lacrimi, că poţi să trăieşti fără să respiri. Fără frică, fără gânduri, fără să stai să analizezi dacă ziua de mâine o să fie mai bună sau mai rea, dorind numai să opreşti timpul în loc aici şi acum. Vrei să fi cineva, ceva, acel cineva pe care ea îl strânge la piept nu pentru că are nevoie, nu pentru că nu poate să trăiască fără, pentru că nu vrea să trăiască fără, pentru că vrea să îl îmbrăţişeze, pentru că îl doreşte acolo, acel ceva de neînţeles care se lipeşte de sufletul ei atât de bine încât nu poate fi scuturat de viaţă. Dar mă trezesc şi aerul rece mă învăluie şi îmi aduce aminte că ea nu este acolo decât în vis, decât în viaţă noastră secretă, decât în porţiunea de suflet ce refuză să fie sedusă de raţiunea care pârjoleşte totul în cale. "Bună dimineaţă!" îi scriu şi mă pregătesc să îmi caut drumul într-o nouă zi. În fiecare dimineaţă sufletul mai rosteşte ceva pe lângă acel salut banal, ceva ce numai sufletul ei aude, ceva păzit de lumea care nu mă înţelege. Şi poate sufletul ei îmi răspunde, poate inima ei aude şi îmi ia în braţe lacrimile care pătează paşii şi luminează calea, poate sub acel zâmbet care îi însoţeşte răspunsul "Bună dimineaţă" se află un răspuns pe care de multe ori sunt mult prea înceţoşat să îl aud. Poate sunt singur sau poate suntem doi, dar în fiecare zi acel poate este un zâmbet din partea ei, un gând bun, o îmbrăţişare care mă adoarme atunci când toate dor, ceva ce nu pot explica, acel ceva e Ea înainte de toate.

Sunt bine

Am strâns tot ce înseamnă praf de stele la piept şi am adormit. Greu, uşor, nu mai contează. Contează că ea era acolo, cu mine, undeva unde nu ne vede nimeni. În camera de stele plină şi pe tavan cu licuri cade ceară, o văd azi prin oglinda zilelor de vară. Sfioasă şi tăcută , cu mâna îmi vorbeşte, poveşti din zilele cu soare de pe chipul meu citeşte. Şi mâna ei atinge iar oglinda, se tulbură iar soarta când îi picură fiinţa. Întind mâna şi degete ni se cuprind, mâinile se întrepătrund şi le retragem sfioşi. Ni se ating iar palmele dar nu ne încumetăm să trecem în partea cealaltă a oglinzii, nu întretăiem o soarta ce s-a dovedit mai crudă decât tiranul care ne-a ascuns magia acestei lumi în suflete interzise. Şi mâinile iau foc, oglindă îngheaţă, ochii se tulbură şi lacrimile deschid şi închid răni. Cerem iertare şi greşim iar, cerem îndurare şi uităm să iertăm. Ne mirăm de ce pământul nu se deschide să ne înghită atunci când ruşinea şi durerea sunt mai mari decât poate sufletul să ducă. Şi sufletul îmi vorbeşte, îmi şopteşte că poate să ducă, îmi priveşte mâna şi se uită la mine , prizonier în ochii ei, mă aşteaptă undeva acolo... Mâinile s-au unit, ard şi îngheaţă în acelaşi timp, dar nici una din ele nu trece graniţa. Şoaptele din oglindă şi ochii ei îmi scrijelesc pe interior absenţa ei. Atât de aproape dar în acelaşi timp în lumea ei, rămân cu mâinile pe oglindă în timp ce ea îşi despleteşte părul. Îi cade pe umeri şi îi dezgoleste sufletul când lacrimile îl însoţesc. Îmi şopteşte cu sufletul în timp ce îşi trece mâinile prin par, pieptănându-l pentru ea, pentru ziua de mâine, pentru ziua care va să vină cândva. Şi cad stele în camera, cad lacrimi în suflet, se stinge lumina zilei şi se aprinde luna pe umerii ei. Arzând în van cu mâinile lipite de oglinda de cleştar îi privesc mâinile desenând o poveste pe latura oglinzii. Ea nu mă mai vede şi îmi evita mâinile simţind suflarea lor, atingerea i-ar opri ritualul şi inima în acelaşi timp. Şi ea îmi povesteşte de zile în care viaţaera altfel, în care ea nu era aşa, în care lumina se regăsea în ochii ei şi în fiecare lucru pe care îl făcea. Profeţii despre zile ce vor urma, despre anii ce vor face întunericul pierdut, despre gânduri ce se vor împleti şi vor prinde viaţă din mâinile ei. Şi eu voi fi acolo cu siguranţă. Poate doar cu spiritul, dar voi fi acolo. Dar acum rămâne să mă lupt cu durerea, cu destinul, cu viaţa efemeră care ne aruncă în colţuri interzise, cu alegeri imposibile şi greu de înţeles, cu zile pline de cenuşă în care refuzăm să ne lăsăm înfrânţi dar admitem compromisuri care rup bucăţi din suflete şi în urma cărora nu iese pe gură decât o minciună spusă frumos "Sunt bine!" Se întunecă şi camera ei, în jurul ei apar alte braţe şi ea se lasă pradă destinului încă odată. Oglinda nu îmi mai arată decât lacrimile şi durerea mea, stelele stinse din jurul meu şi camera rece şi goală. Brusc nu mai arde nimic, doar fantomele trecutului se desprind din pereţi şi vin să mă învăluie. E vis, e destin, e profeţie, e ziua de mâine ce se desfăşoară înaintea ochilor mei. E dorinţa mea de a rămâne în vis, de a nu mă mai trezi, a accepta durerea din vis aşa cum e ea, de a o vedea şi atinge prin oglindă atunci când sufletele se aprind la unison şi ne aprind ca pe nişte făclii în noaptea rece a vieţii. Dar cumva mă trezesc, viaţa merge înainte şi privesc la mine, cel de ieri, cel de mâine, cel pe care îl ştiu prea bine şi cel pe care nu îl cunosc, cel care e în genunchi şi cel care fluieră şi bate ritmul cu un deget frânt de lacrimi pe camera îmbătrânita de atâtea cadre în care speranţa a apus şi renăscut. Şi mă trezesc brusc luminile oraşului, străduţele pe care de atâtea ori am mers în căutarea răbdării şi a peticelor de suflet care îşi au locul acolo. E rece şi familiar aerul care mă înconjoară, e aprinsă lumina la fereastră ei şi se vede o siluetă care dansează încet, pe o muzică pe care numai ea o ştie. Mă întorc şi plec fără să o tulbur, fără să îmi ascult sufletul care e în genunchi în interior, urlă şi mă imploră să nu plec, să nu las lucrurile aşa. Îndes capul sub glugă şi ascund sub şapcă lacrimile şi căştile din care o vioara îmi împleteşte pe strune şi arcuş dorul. Nu e timpul meu acum, nu sunt făcut să îi stric eu fericirea. Dacă va fi să fie vreodată, viaţă ne va aduce împreună. Privesc înapoi şi la geam apar iar braţele care o cuprind şi durerea mă face să îmi întorc privirea şi să mă concentrez pe vioara ce sapă adânc în mine şi face sângele ce izvorăşte spre inima să sece puţin. Şezi blanda inima şi totul se va termina în curând. Mă prăbuşesc lângă un copac ale cărui frunze cad roată în jurul meu şi mă acoperă. E cerul plin de stele şi frunzele se împodobesc şi ele cu lacrimile mele, e luna acolo sus dar şi ea se învăluie cu un nor din noaptea inimii mele. Închid ochii,îi strâng praful de stele la piept şi adorm... Încetează inimă, învăluită în ceaţă oglinzii, în răcoarea vieţii, în clarul oglinzii, timpul se opreşte pentru tine inimă, azi şi întotdeauna...

E rupt? Nu, încă ticăie... ( .--. . -. - .-. ..- / ... .. -- --- -. .- )

E rupt? Nu, încă ticăie... Îl adun cu mâinile şi îl strâng la un loc. Fac mâinile căuş şi îl ascult cum bate. Azi ticăie, mâine bate, într-o zi o să stea. Şi cu ce îl lipesc? Un fir roşu şi vârtos se prelinge din el spre genunchii mei şi îi arde. Îl simt cum îşi face loc prin genunchiul meu şi se întoarce acolo unde aparţine, în pământ. Las lacrimă să cadă peste el şi presez bucăţelele mai aproape. Poate, poate se lipeşte. Poate nu mai lăcrimează şi el cu sânge. Poate nu mai cere să fie strâns. Poate îşi pierde graiul şi lasă nopţile să aibă tihna necesară şi zilele să aibă ordinea firească. Sau poate nu... Îşi cere lacrimile şi se adună la un loc, îşi cerne povestea şi îşi aduce aminte de fiecare lacrimă, de fiecare clipă în care a fost izbit şi îmbrăţişat, doar ca să fie izbit iar. Şi zidul are mereu altă formă, alt loc, e un alt miros, sunt alte braţe, alte priviri, altă întâmplare cu un finaluri multiple, altă alegere greşită, alt final corect. S-a lipit şi îşi reia locul, strâns şi închis. În ceaţa minţii, în colţul întunecat al gândirii, acolo îşi petrece degetele peste cicatricile sângerânde încă. Ce mai contează încă una? Ce mai contează încă o înfrângere? Priveşte la colecţia de cicatrici şi mai adaugă pe ea un sărut părintesc, o îmbrăţişare prietenească şi nişte cuvinte blajine care consfinţesc destinul. Răsuflă din greu şi îşi caută cuvintele, priveşte amar prin ochii plini de lacrimi şi încearcă să pătrundă prin ei înapoi la lumina. Se şterg lacrimile şi revin cuvintele în gâtul strâns de emoţie. Şi din suflet revine vlagă în voce: "Să ai grijă de tine!" şi se sparge iar, de dată asta în mii de bucăţi, oglinzi în lacrimi care nu mai răzbat la interior. Corpul se îndepărtează de ea, la exterior calmul domneşte dar în interior doar lacrimile au mai rămas. Sufletul, spart pentru a mia oară în bucăţele, se stinge în ele şi dispare. Rămân doar noaptea, vocea, sărutul şi îmbrăţişarea ei. Nu le-a meritat, destinul a decis că nu se cuvine să le primească nici acum. Intersectaţi pentru o clipă, marcat pe vecie. E rupt? Nu, încă ticăie...

.--. . -. - .-. ..- / ... .. -- --- -. .-

Veșnicie...

"...Și să te aștept așa o veșnicie în visul cel cu apă tremurând, în camera ce-i rece azi și goală, doar în lumina lunii visele crescând, doi călători pe harta ei stelară, uniți când se întâlnesc pe un colț de vânt..." #stardust

Mirror of sadness tainted by drops of hope (Colectie de tristete)

This in the me that wants more, the soul that loses it all, the heart that remained tainted, the hope that is never lost


"This is the time
 For chasing my desires
 What's in my heart is true
 And if my dreams set everything on fire
 Then I would still belong to you"




Crossing the Fate


 It's my act of madness, my own act of rebellion against fate. It's not something out of the ordinary, I don't crave for things that are unreal. But I want, from time to time, to feel that I am alive, that I ain't just another number added to the population of this planet. 1 is enough, is a quota placed, pointed and cursed. 1 hug, more will hurt. 1 dance, the second will blind. And so on and so forth. It's more than enough for somebody who doesn't find its place and craves for a human touch once in a while. A monster, cause that is what nature made of me. A prank easily distinguishable between humans, somebody that doesn't belong in any of the pictures, that can't allow himself to ask for something. But I've allowed myself and so fate is punishing. Misunderstanding is a feat I should become familiar with. I can't ask all of you to understand me, tolerate me or accept me as I am. Can't even begin to understand the silence or the hurt inside. I can just sense Fate punishing me. A monster that does not belong here can't allow himself to ask, to hug, to touch, to feel or to dream. Never mind if it's just something untainted, something with no hidden catch and no strings attached. It will always be something I am not allowed to receive. So fate blinds, tears wipe away and time collects the spirit from the bleeding wounds. But I am crossing Fate once more and I still do require all of you to prove that the monster of me can carry it out till the bitter end. Thank you all for all you've done, forgive me for the perils and embarrassing situations I've put you in over the years and thank you in advance for the guiding light that you will offer me in the days that will come. I realise I ain't meant to have normal things in this life,maybe in the next one, but still I will fight for the small things, for the light in those eyes and for the warmth of those hugs, for the happiness of my friends... Fate, I'm crossing you once more knowing that absence will be your punishment and my friends will help me shield my soul from you as much as they can... ( Please Fate, don't misunderstand once more as I am tired of turning tears of sorrow into snow and using them to wipe clean my soul)


 

Bed of roses,bed of thorns...
(Always remember 2006 and the choices that brought us to this)

Ce poate fi mai rau decat sa vezi iluzia a ceea ce putea fi pe asternuturile unei sperante pierdute... Nici un vis nu poate incalzi o realitate care exceleaza prin absenta. Absenta ei, absenta imbratisarii, absenta a tot ceea ce era normal sa fie dar nu se afla acolo by choice. By choice, by life, by destiny, by the cold embracing me, by the blood dried in my veins, by the hopes drowned in my tears I will find the light of her eyes inside a warm embrace...

Fighting loneliness inside a dream

Nu plânge acum... Se termină încă o seară. Se stinge încet încet căldura vocilor din jur și își face loc frigul. Tristețea deghizată în țurțuri argintii împresoară iar sufletul și curge prin toate rănile. Prin ochi se stinge în palme și pumni, făcând cale întoarsă în sufletul din care a plecat... A fost, este și o să fie alegerea mea, pentru ca altfel tristețea ar fi a altcuiva. Dar e a mea, e calea și durerea mea... E acea singură inimă ce rămâne cu mine când nu mai sunteți acolo, singurătatea. Diseară e o seară pe care nu știu când o să o trăiesc, dacă o sa fie în viața asta sau în alta. Și îmi răsună în minte prin viscolul din suflet : Nu plânge inimă când stelele se varsă, diseară lumina ochilor ei vine acasă la sufletul însingurat de soartă...

Empty Mirror Of My Soul

It's just an empty mirror to catch my sadness and trap it inside every single night, it's just a cold touch from an illusion of that someone that's already gone or never got to be, there is no reflexion inside it because everything inside me is fading. "But I will go down with this ship" because a human with nothing to hope for and nothing to believe in is no human at all... I hope and always will do! "There will be an answer, Let It Be!"

Inner Fire 

 E focul care te îngheață, e sufletul care nu se resemnează niciodată. Sângerând, înfrânt și cu ultima speranță mistuită de culoarea unei inimi pierdute între prezent și ceea ce apare la orizont precum o fata morgana. Și te caut. Deși nu am nici un drept, deși nu ai nici o datorie față de mine. Te caut și mă sprijin în ochii tăi și în vocea ta. În silabele tale de dojană. Mă sprijin de pereții ochilor tăi când te lupți cu lipsa mea de încredere. Și mă prăbușesc zilnic, dar niciodată până la final. Niciodată nu ating tăișul prafului pentru că mereu ai un cuvânt păstrat acolo. Și sper ca măcar odată sa pot întoarce o rază de speranță. Și prins în ochii tăi împletesc deznădejdea cu speranța în clipele ce se contopesc în haosul zilnic. Să nu dispari și sa nu cedezi vreodată minune mică în care sta încrustat un suflet mare... E focul care te îngheață, care nu te lasă pieirii, lumina ochilor ce nu se va stinge vreodată



My December

Si a nins. Zapada a inceput sa prinda culoare. Sa prinda glas, sa se confunde cu inchisoarea de gheata din sufletul meu.Monstrii se nasc din alegerile noastre. Din ceea ce uitam sa marcam sau pretindem ca nu ne afecteaza. A refuza cea mai simpla cale, a gandi de doua ori inainte de a spune un cuvant. Este mult mai greu de realizat decat de spus, mult mai greu de pretins decat de atins. Ne pierdem suflul atunci cand sufletul tipa in interior in timp ce pe gura iese exact opusul. Acel eu prins in interior care urla la tine sa nu faci acel lucru exact in clipa in care tu decizi si vorbesti fara sa clipesti. In clipele acestea eu sunt cel prins in interior, cel care tipa si care imi cere sa ma opresc. Surd si fara sa clipeasca, corpul fara de suflare isi continua drumul fara sa ma auda, fara sa se gandeasca la momentul in care totul va fi naruit. Precum un castel din cuburi de carton se prabuseste, la fel va fi si sufletul ce va prelua controlul exact in momentul final. Se desprind cioburi din peretii sufletului si ricoseaza in interior, inconjurand genunchii satui sa poposeasca pe oglinda care refuza sa mai oglindeasca durerea si sangele care iese cu fiecare cuvant... Inainte de ultima suflare ne vom intalni la o rascruce. Nu vom mai fi dominati de frica si nu vom mai crea monstrii care sa ne umple de durere. O sa ne privim precum doi straini intreband cu triste ce caut eu prins in toamna ochilor tai si de ce ratacesti tu rascolind frunze ruginii in sufletul meu ?

 Scarlet Heart


Ar fi cel mai bine... Cel mai bun lucru ar fi sa ma pot aseza undeva, sa imi strang toate gandurile negre intr-o rasuflare si sa astept. Sa astept sa vina cineva care sa ma stranga pana or sa dispara toate gandurile...Pana se vor stinge toate lacrimile... Pana se va stinge suflarea... Pana se vor umple iar inima si sufletul de vise... Too damn long, too damn lost, too far away to get back where somebody can actually find me... Where silence screams from within your soul and scarlet hearts are made...

Scarlet heart

Ar fi cel mai bine... Cel mai bun lucru ar fi sa ma pot aseza undeva, sa imi strang toate gandurile negre intr-o rasuflare si sa astept. Sa astept sa vina cineva care sa ma stranga pana or sa dispara toate gandurile...Pana se vor stinge toate lacrimile... Pana se va stinge suflarea... Pana se vor umple iar inima si sufletul de vise... Too damn long, too damn lost, too far away to get back where somebody can actually find me... Where silence screams from within your soul and scarlet hearts are made... https://www.youtube.com/watch?v=Q2k-pGfWtQc

When words lose their meaning... Come Closer

No goodbye will ever be enough for another loss...When there's no shadow and no place to return to, you just leave everything behind...

Frozen Embrace

E din aceeași piesă de teatru și nici măcar nu mai doare. Doar nu costă nimic. Întinzi brațele și accepți căldura ochilor ce nu sunt acolo. Nimic nu e mai ușor, mai simplu și mai efemer. Îți găsești visele pierdute, dar îți pierzi gândurile. Și când te întâlnești la colț de vis cu gândurile tale vei realiza că nu știi de fapt cine ești. Nu, nu am greșit drumul, doar am pierdut motivul și esența pe parcurs. Între clipirea pleoapelor, întunericul trecător și atingerea brațelor s-a strecurat o anomalie. Ceva lipsește. E îmbrățișarea imaginară din fiecare seară, cea în care sufletul mă îndeamnă sa ma pierd pentru a nu îmi lăsa inima sa audă liniștea asurzitoare făcută de singurătatea ce-mi pictează lacrimi stacojii de venin pe destin. Și poate aș vrea să înlocuiesc în fiecare seară imaginația cu doua brațe reale și o inimă care pulsează încet durerea ochilor către un somn odihnitor, adânc și fără vise. Fără vise pentru ca visul a prins forma și respiră încet, suflând pace în interiorul îmbrățișării menite sa curme conflictul intern ce macină atât trupul cât și spiritul. Dar nu am voie, nu pot sa substitui un vis cu o iluzie. Și deschid ochii... E dimineață și visul se termină, brațele nu sunt acolo, nu există nici o pereche de ochi... Doar amintirea unui vis ce o sa revină odată cu lăsarea întunericului. Până când brațele vor fi reale, ochii ce ma împresoară - calzi și liniștea ferecată de bătăile unei inimi.. Până atunci mă scufund iar în îmbrățișarea de gheață a unui vis tăcut... "Answer me.. Until the day that you do I'll be waiting here for you"
 

Within your armour

Și mă pierd în ochii tăi căutând ceva pierdut de mult. Un colț de răsărit îți aprinde umărul gol și se ia la întrecere cu vântul care îți despletește părul. E totul închis și abrupt, e un capăt de drum. Dar brațele nu vor sa renunțe. Încleștate precum un destin învolburat menit să răstoarne orice prejudecăți care ii barează drumul, ele se încăpățânează sa rămână neclintite. E caldă atingerea lor și suflarea care îmi mângâie mâinile îmi da fiori. E plăcerea unui suflet care se leagănă amețitor intre extaz și agonie, intre sentimentul de nestăvilit al unei îmbrățișări promise în priviri și cel al unei despărțiri prevestit de primul fior al unei atingeri de foc. E liniște acum. O liniște revelatoare care îmi picură pe suflet bătăile inimii tale. Ma învăluie euforia brațelor tale și îmi caut ultimele picături de rațiune pe gâtul tău,acolo unde șuvițele tale renunță la cucerire, preferând adăpostul lobului urechii ce refuza sa audă altceva în afara de freamătul mâinilor hoinare pe tărâmul obrajilor. Și buzele îți sunt de foc iar răsăritul caută să piardă în colțul lor o șuviță arămie. E tentația mirajului, e șoapta unei zâne ce-mi cere doar o sărutare înainte sa dispară în negura timpului. Îmi las sufletul să se scurgă ușor pe buzele ei în timp ce strânsoarea brațelor devine ușoară și dispare odată cu prima lacrima. E doar un răsărit împietrit între zidurile cărora singurătatea le-a răpit de mult timp sensul de "casă". Mă ridic și îmi regăsesc puterea de a continua. Chiar dacă nu ai încă un nume și nu știu dacă în viața asta vei avea,îmi las sufletul îmbăiat în căldura din inima ta. Pentru că în viața asta unica mea armura este privirea ta...

Doar un ecou (April Rain)

E doar un ecou. Nici macar o copie. E inca un pas pe care il fac. Se sparg picaturile de apa pe frunte si iluzia se inteteste. E un monolog al ploii, o dojenire blajina pentru un copil neascultator. Nu imi abtine senzatia de sufocare. E a mea, e doar o cale si nicidecum un capat de drum. E gresita? Asa pare sa creada ploaia. Si uneori ma indoiesc si eu. Dar in viteza de zi cu zi uit. Uit si ma uit la mine ca la un strain, ca la o umbra pierduta printre amintiri, ca la ceva ce nu apartine si nu a apartinut niciodata de fiinta mea. Dar de fapt sunt tot eu. Un eu care nu a uitat ca oricand se poate mai rau, ca oricat de rau ar fi azi, cineva s-ar bucura sa fie in locul meu. Dar vreau mai mult. Si pot mai mult. Si pas cu pas viteza creste. Si odata cu ea si modul in care ploaia ma cearta, mi se impotriveste, imi cere sa gandesc urmatorii doi pasi, sa nu uit cine sunt doar pentru a imi continua drumul. Am trecut iar pe langa mine. Dar ma opresc si imi caut rasuflarea. E pierduta in ultima secunda, in ultimul pas, in ultima afirmatie care nu a parasit niciodata sufletul de teama sa nu se franga pe buzele arse de tacere. Si ploaia se opreste iar ultimele picaturi de apa mi se topesc pe obraji. De fapt eu imi aleg drumul, cu fiecare pas, cu fiecare cuvant rostit sau nerostit. Nici negru, nici alb, e doar fum de suflet stins in al cerului inalt. E umbra din lumina ochilor ce ma privesc si vise pierdute in adancul sufletului tainuiesc. E doar un ecou, e iluzia zilei de ieri, e adancul ochilor calzi, e promisiunea facuta sufletului azi.

Lis Dans Mes Yeux

Run To The Edge Of The World

All I Need On The Edge Of Nowhere

On The Edge Of Nowhere cu toti cei pe care,cu sau fara voia mea,cu sau fara voia lor, i-am uitat asternuti intr-un colt de suflet...

Shattered Loneliness

     Singuratatea. In spatele oglinzii care nu se mai reface, in spatele cioburilor care nu vor sa se mai adune, o singuratate inversata. Totul e cu susul in jos, totul e ciudat si inversat, totul e de partea cealalta a oglinzii. De fapt totul era deja in locul din care ai plecat, in locul pe care l-am parasit din dorinta de a avea totul. Am sarit peste niste etape, am calcat pe niste amintiri, am ciobit cu buna stiinta oglinda. Cu spatele la zid m-am alaturat caravanei. Suflete impovarate cu ziua de ieri, mergand prin nisipurile miscatoare ale zilei de maine. Suflete care au uitat sa pluteasca pe bucuriile clipei prezente. Si pe drum sacrifici cate putin, pierzi pe cineva, regreti si tocmai din aceasta cauza alegi sa mergi mai departe. Nu vrei sa fie totul in van, nu vrei ca la final sa te trezesti in fata unui zid de netrecut. Si cu fiecare pas se sterge cate o amintire, cu fiecare duna cucerita uiti chiar si clipe de la inceputul calatoriei. Dar nu ai cum sa uiti scopul, nu ai cum sa pierzi pelerina singuratatii care iti acopera umerii. Cusuta de inima ta, refuza sa se desparta de tine chiar si atunci cand stai in bataia vantului si te lupti cu toti cei care nu te inteleg. Ingenunchezi, te afunzi in nisip pana cand simti ca e timpul sa mergi mai departe. Pasii ramasi in urma ta par sa povesteasca, sa vorbeasca restului caravanei, sa sopteasca pana cand vor fi acoperiti de timp. Dar nu voi fi redus la tacere, nu voi risipi si ultimele clipe tacand si acceptand ca nu sunt x si nu voi ajunge niciodata precum y pentru ca in viata la momentul z am ales gresit. Drumul, mai anevoios, mai dureros, mai lung, va ajunge in acelasi punct. Nu mai am unde sa ascund totul, nu mai vreau sa il ascund, nu a mai ramas decat intuneric aici. Ies de sub ultima duna de nisip si alunec prin singura si unica poarta a acestui desert unde numai singuratatea isi are locul. De undeva de sus, de pe cerul parasit de stele, caravana nu pare decat un sir de domino mutat pe rand pentru ca lucrurile sa se intample. Si acum s-a rupt sirul. Am trecut prin poarta, ne-am trezit aruncati intr-o lume in care nimic nu poate fi atins. Este o lumea reala, sau cea pe care tocmai am parasit-o era cea reala? Un graunte de nisip sta agatat de haina mea. Pelerina a disparut dar nu si senzatia. E in frig, e tot rece si la capatul mainii e tot aerul racoros. Intre dunele de nisip eu sufeream de frig, la 40 de grade eu simteam cum sufletul si tot corpul imi ingheata la fiecare replica spusa, la fiecare privire aruncata in directia mea. E intuneric si lumina culorile fluorescente imi amplifica senzatia de frig. Privesc in oglinda lacului si vad caravana. Nu am scapat de singuratate, doar am comprimat-o, am strans-o intr-un cuvant, in acordurile unui pian. De fapt toata caravana sunt eu. Eu, cel care a ales altfel de fiecare data, care s-a schimbat la fiecare alegere. E singuratatea tuturor stransa intr-o lacrima, trecuta prin ochiul de cristal al Lunii ce nu imi iarta prezenta. Dar unde e urmatoarea poarta? Unde e urmatorul pas ce trebuie facut. Intind mana spre ochiul de cristal ce ma priveste de undeva de sus. O ramura apare in fata ochilor mei, urmata de o alta. E frig si trosnesc din toate incheieturile. Umed si gol infrunt ploaia marunta ce s-a pornit. Pedeaspa sau binecuvantare? Sunt un copac ce isi intinde crengile firave spre luna, spre ochiul de cristal ce apare in fiecare seara sa imi inghete sufletul cu privirea ei nemiloasa. Dar a venit si ziua eliberarii. Ploua marunt si senzatia ca nimic din ceea ce vad sau simt nu este real se adanceste. Sub privirea lacului si a ochiului de cristal ceva se schimba. Ma transform. Ard. Sub ploaia marunta ma transform intr-un fum fin ce se indreapta agale spre ochiul de cristal. Nu pot si nici nu vreau sa opresc acest lucru. Dar lipsa caldurii e lucrul care ma sperie si ma intristeaza, provoaca durere si amaraciune. Dar nu se poate altfel, aceasta trecere este dureroasa prin absenta oricarei simtiri. De parca ma uit la mine cum ard si nu se misca nimic in interiorul meu, nu se aprinde nici o scanteie, nu se arunca nici o vorba, nu ramane nimic in urma. Si iar intuneric. De data asta cu un graunte de nisip si o picatura de apa. Un amalgam de singuratate care nu este inca un intreg. Dar se lipesc de sufletul meu, se strecoara in interior precum un cantec de leagan si totul se schimba inca odata. Sunt in lumina si toate sunt aici. Sunt si eu, e si ea. A mai trecut o zi, a mai trecut un vis, am mai castigat o lupta in interiorul meu, am invins si am fost infrant iar. E cald si ea imi strange mana si imi invaluie sufletul meu in inima ei...

Carnival Of Rust

Încă un pas si gata. Se aşează pe rucsac si oftează. Nu a ajuns nimeni încă. Păcat că locul 1 nu se premiază. Locul 1 în cazul asta primeşte o porţie de singurătate. Loveşte cu piciorul în rucsacul care ascultă cuminte si încasează în liniste ritmul ce imită o balada veche. Pădurea e aprope şi se aude sunetul vântului care aleargă printre copaci cu ultimele raze de soare. Dacă nu ar fi oboseala ar lua o poteca la pas şi ar mai uita. Şi mai e si pârâul, mic şi limpede, taie luminisul în mai multe porţiuni, fiecare aparte. Din când în când răzbat sunete de la cabană, semn că pustietatea nu e chiar aşa de amară, chiar aşa de adâncă. Trage aer adânc în piept si înfige cu năduf primul băţ de la cort în pământ. Trebuie încă puţin că să fie în siguranţă, să nu îl zboare un vânt uşor ce aduce cu sine un miros de ploaie si iarbă umedă. Nu mai e mult şi o să plouă, deci ar trebui să se grăbească. E gata scheletul cortului. Priveşte cu nostalgie prelata cortului, încercând să ghicească unde a văzut acesta prima ploaie. Albastră, ridată si aspră, prelata se aşează cuminte peste scheletul fixat bine în peticul de pământ care se dovedise mai drept decât celelalte. Greu de crezut că e impermeabila când te uiţi cum rânjeşte ironic printre pliurile trasate involuntar de vreme pe ea. Încep să se arate norii la orizont. Sacadat, încet si cu un ritm perfect, rând pe rând, pironii care ancoreaza cortul îl fixează pe acesta intr-o strânsoare perfectă. Capetele lor dispar sub firele de iarbă si transformă ranjetul ironic al prelatei albastre într-un surâs suav, pierdut pe o pânză ce îşi aştepta pictorul pentru a căpăta un înţeles. Mai întârzie, normal. Trânteşte telefonul în cort lângă rucsac, scoate un sandwich, mp3-ul si aparatul foto. Închide cortul si pleacă spre pădure. Nu vor ajunge curând şi poate, între timp, descoperă ceva interesant în împrejurimi. Se opreşte la marginea pădurii. Un aer rece vine din interior, semn că soarele nu are nici o putere acolo. Se aşează sub trunchiul unui copac intrebandu-se dacă nu cumva bunicii s-au aşezat sub acelaşi copac cu foarte mulţi ani în urmă. Închide ochii si lasă capul pe spate, lipindu-si ceafa de trunchiul copacului. Spune-mi o poveste... Si copacul îi vorbeşte, murmură şi se clatină. Lipeşte palma de trunchiul brazdat de secole si încearcă să înţeleagă ce i se povesteşte. Se vorbeşte despre doi, se întreabă de ce e doar o persoană acum la şezătoare sub oblăduirea lui. Închide ochii şi nu ştie ce să îi răspundă. Doar că a primit un refuz şi atât. Simplu şi crud, o negare fără de înţeles şi din cauza căreia nimic nu avea sens din toată excursia asta. Dar îşi regăseşte echilibrul în murmurul frunzelor. Se ridică agale, cu spatele lipit de trunchiul ce îşi termină în vise povestea fără sfârşit. Priveşte către luminiş, către ochiul din acea pădure, către liniştea aşternută peste vale. O adiere aduce cu ea primii stropi de ploaie, primele lacrimi, primul fulger,prima împunsatură. Trebuia să fie acolo şi totuşi nu e. Dar veghează, priveşte şi simte totul prin ochiul acela de pădure. Între timp a ajuns şi restul trupei. Se aşează încă două corturi, toate trei îndreptate spre centrul în care se înaltă acum un foc mic. Se pregăteşte ceai cald, se spun glume şi se înaltă voia bună spre cer. Stă în gura cortului si priveşte la toţi. Sticla de bere aflată lângă glezna stânga îi trimite fiori reci până în genunchi. Ar mai lua o gura de bere dar ce sens are...? Se cântă dar voia bună intră în rezonanţă doar cu exteriorul. În interior sufletul îi trimite fiori reci care trec de dincolo de raţiune si paralizează totul. O cană de ceai caldă îi este subtil pusă lângă bere. Nu vrea nimeni să deranjeze. Zâmbeşte cald dar vorbele sunt reci, ieşite parcă dintr-un corp ce nu are spiritul prezent. Plouă. În sfârşit ploaia a început să cadă. Timidă doar la început, şi-a continuat recitalul într-o armonie de culori nuanţe numai de lacrimi ştiute. O veşnică întrebare, si acelaşi veşnic răspuns. "Da, sunt bine!" Numai că nici macar buzele nu mai cred acele cuvinte, dar insinuează un surâs la finalul răspunsului pentru întărirea minciunii. E un privilegiu, acela de a putea întoarce spatele şi de a merge pe drumul tău când totul arde în jur. E un blestem, acela de a respira acelaşi aer cu soarta când sângerează toate intenţiile prin rănile din suflet. E un suflet dulce-amărui, când jocul de a obţine ce dorim face alegeri din dorinţa de a nu pierde. E ploaie, e munte, e foc şi pădure, e iarbă şi rău, e îndoială si vină, zâmbet amar de rugină, un suflet ce merge prin viaţa cu singurătatea de mână.

Closer to you...Bright Lights

o notă.slabă şi plăpândă, abia dacă răzbate dintr-un difuzor oarecare aflat în capătul celălalt al încăperii. dar de cum a început am ştiut că liniştea mea a dispărut. îmi doream doar să mă cunoască,să mă vadă,să ştie că exist,că pot fi următoarea notă pe un portativ înecat în lacrimi.şi am fost.am fost şi prima şi ultima notă.am fost şi a fost,dar nu a fost să fie. eram din ce în ce mai aproape de ce îmi doream,dar eram din ce în ce mai singur,mai stingher,mai pierdut între două acorduri de inimă strânsă între corzile unui pian,ciupită precum o chitară exact înainte de un ritm nebun al unor suflete ce s-au regăsit după ce au fost despărţite de timp. closer to you... am fost oare chiar atât de aproape dar niciodată acolo unde aş fi vrut să fiu? priveam în oglinda ochilor tăi şi realizam că fiecare pas care mă aducea mai aproape de fapt mă îndepărta,că alunecam pe mirajul unui vis pierdut ce nu se putea redresa... oglinda s-a spart la primul meu cuvânt,la prima şoaptă de durere pe care sufletul meu a folosit-o drept pansament pentru rana pe care timpul o săpa cu sârg în inimă. de fapt plutisem în direcţia opusă si acum acel noi era mult prea departe pentru a mai fi atins,pentru a se mai afla la doar o aruncătură de vis.şi aşa am simţit cum totul pleacă,dispare şi se năruie de parcă nu ar fi fost niciodată aievea. şi sufletul s-a ofilit udat de atâtea lacrimi şi a devenit de piatră,a abandonat lumina pentru un colţ de linişte în întuneric,pentru că odată cu ea ai pierdut şi ceea ce erai odată, ceea ce ai fi vrut să faci şi să demonstrezi.fără sens si fără pic de înţeles aştepţi ca lumina să revină în locul ei,ca viaţa să curgă iar spre ziua de mâine şisă nu mai fie doar un deja-vu al lacrimilor stinse în inimă ieri... e final de drum pe aripi de scrum, început de zbor în şoapte de dor,sclipire de lacrimă în abis de patimă...dar nu-i decât vis plamadit în oglindă paradox al unei inimi stinse care din cenuşă vrea să se aprindă!

...Be Somebody...

Permisiunea de a uita, teama de a pierde, dorinta de a... In locul punctelor se poate pune orice, pentru ca avem dreptul de a visa la orice. Nu conteaza daca este legal sau moral, daca se potriveste cu ceea ce suntem, cu linia pe care se indreapta viata noastra, cu asteptarile celor din jur. Nu conteaza nici macar pentru ceea ce avem noi in interior pana nu se indeplineste dorinta. Regrete? Prea putine. Nu voi spune ca nu am, pentru ca ar fi ideal, pentru ca exista acolo si imi aduc aminte ca mereu am avut de ales. All the wrong choices. Mint. Nu toate, doar cateva care au contat. Mergem inainte, spre viitor. Doar ca ne impiedicam de fiecare data de ecourile care ne prind din urma. Trecutul din spatele nostru e reflexia pe care viitorul ne-o prezinta de fiecare data cand o ceva din trecut ne mai ridica un obstacol ce trebuie invins/ocolit. Trec prin obstacol, il ignor precum o greseala de proiectare. Dar cu ce pret? Cine poate afirma cu tarie ca bucata de suflet pe care am pierdut-o in timp ce treceam prin greseala fara sa o corectam nu ma va bantui pe viitor? Am evitat inevitabilul? Nicidecum. Doar l-am amanat pentru inca o rasuflare, cat sa ma prinda pe picior gresit cu prima ocazie, sa imi demonstreze ca fiecare cuvant care nu a fost spus la vremea lui isi pierde vin valoare, fiecare mana pe care am refuzat sa o intind doar pentru a da o lectie (asa cum mintea mea ascunsa in spatele unei ratiuni inumane a dorit) va cere un efort in plus pentru a imi recapata echilibrul, fiecare cuvant spus doar pentru ca asa am gandit fara sa imi dau seama ca am in fata o persoana care va fi ranita imi va ingusta drumul... Toate aceste lucruri se vor aduna pana nu va mai fi un drum, nu va ma fi nici macar o poteca. Si atunci voi vedea cat de adanc este de fapt abisul pe care nepasarea mea l-a creat. Atunci voi putea spune ca am castigat pierzand in fata a tot ce sta inchis. Luxul de a uita. Asa e mai corect. Este un lux pe care mi-l permit prea mult in ultima vreme. Pentru toate greselile uitate le voi repeta. Fight fire with fire. E uneori singurul mod in care mai pot ridica ochii din pamant uneori. Ma intorc si privesc spre ceea ce nu mai pot ignora. Pietrele aruncate care in trecut aveau un ecou mic au doar tulburau pe moment oglinda apei acum au devenit valuri. Si se opresc, rand pe rand. Lovesc in locurile din care eu nu am stiut sa ofer, in cele de neclintit, in cele de negasit pana acum chiar si de cele mai amare sau dulci cuvinte... Fortareata ce o credeam de neclintit cedeaza, isi pierde echilibrul, se lasa in voia valurilor, se preface in lacrimi si se prabuseste in voia valurilor. Nu mai exista nici un truc, nici o portita de scapare, resimt fiecare zid de care ma izbesc valurile ca si cum ar fi un fier incins care patrunde in suflet si ma pedepseste. Prin abis, cu toate ranile la vedere, un exponat a ceea ce nu trebuie facut in viata, raman abandonat la inceputul unui nou drum de valurile care si-au pierdut puterea. Nu mi-am platit greselile, nu am reparat nimic, nu am inchis nici o usa catre trecut, nu am evitat nici un abis, nu am amanat nimic. Doar am dat o forma si mi-am infruntat partea ce nu vrea sa admita ca a gresit. Dar acesta este adevarul. Si ranile ramase pe suflet vor sta drept marturie a greselilor facute atunci cand am uitat ca inainte de toate trebuie sa fiu om si sa am in primul rand suflet si doar dupa aceea ratiune... Imi cos singur rana adanca ramasa cu firul impletit din ratiune si lacrimi. Trebuie sa inaintez, trebuie sa imi dovedesc mie ca se poate. Daca cei din jur nu m-au abandonat dupa toate cele intamplate inseamna ca mai exista speranta. Si cat timp mai exista speranta voi inainta... Iertati, dar niciodata sa nu uitati!... Un An O Luna Si O Zi...Be Somebody...

Dar cine ştie? Fallen...

The difference between love and friendship is how much you can hurt each other... Aşa trebuia să se încheie. Pierdut între două pauze şi scârţâitul unei casete vechi ce refuză să mai ruleze fără să agaţe banda caut ultimul vers al unei melodii neîncepute încă. Nu e aievea, nu e nici vis, nici măcar o picătură de ploaie ce din streaşină s-a prelins. Întins pe prispă îmi adun gândurile şi împing mai departe de mine casetofonul. Renunţ la muzica pierzaniei ce reiese din fiecare amintire lipită de suflet şi de banda care are şi momente de deşteptare. E pustie curtea, e plină de suflete şi de lumină şi totuşi aşa de pustie. Sub ploaia rece şi deasă se luminează la fiecare picătură, la fiecare tresărire, la fiecare ultima amintire ce aleargă neobosită prin minte în neştire. Păşesc în ploaie şi dispar odata cu ea. Nu sunt decat o adunătură de amintiri ce nu-şi găseşte locul, o dreptă ce s-a întors din drum pentru încă un cântec, o coarda ruptă care încă mai scoate un sunet uitat de mult. Nimic nu este veşnic pe lumea asta, nici măcar sufletul. Când totul e pierdut înainte de a fi început nu poti decat să te bucuri de timpul rămas. Deasupra ploaie, dedesubt senin, în stânga durere şi în dreapta pelin. Las în urma dar nu uit, iert dar nu repet, sper dar nu mă mai mint... "Hai noroc!" se aude un glas care mă aduce relativ înapoi la realitate. Sunetul de sticle ciocnite şi vocile lor îmi aduc aminte faptul că eu trăiesc aici, acum. Dacă ar ştii că eu am plecat dintre ei înainte chiar să ajung acolo, că timpul e unicul lucru pe care îl pot da şi că tot ce va rămâne în urma mea va fi doar o umbră ce dă culoare unei măşti de mult căzute... Dar cine ştie?

Immortelle...

A început lin. Ca orice sunet de vioară ce cheamă conştiinţa la bară, ca orice mărturie în lacrimi sedimentată pe margini. Cu paşi timizi încarceraţi de ale emoţiei griji păşind spre perechea de ochi ce te roagă să i te alături, ne pierdem într-un vis cu ochii minţii de necuprins. Şi mâinile se apropie dar nu se ating precum ochii se îmbrăţişează dar nu se sting. E pas de vals desprins din vis, e strop de stea scurs din lacrima ce pe obraz s-a prelins. Din amintiri de mâine ne rotim într-o spirală lină descrisă de spaţiul aproape sufocat de liniştea cuprinsă între bătăile de inimi dintre cele două mâini. Şi mâinile se ating, corpurile se lipesc şi ochii în mintea celuilalt privesc. Nu ne privim ochi în ochi, nu cutezăm să tulburăm gândurile ce ne înconjoară. Adagio, ne scurtăm suflul cu fiecare pas, ne lipim obrajii unul de altul la fiecare tăietură de glas. În colţul gurii, pe note peline ascuns, un sărut adânc şi intens s-a strecurat, amplificat de notele unui "Quedate" cu paşi fermi acompaniat. Dansăm în continuare doar pentru a nu spulbera această visare. Dar îi cuprind în mâini faţa şi odată cu oprirea paşilor de dans ne acoperă ceaţa. Cufundat în ochii ei, ea dispare precum focul mistuie gheaţa. O oglindă ce se sparge în braţele mele, îngenunchez privind la ploaia de praf de stele în care s-au transformat ochii durerii mele. Je suis malade... Fiindcă dimineaţa o alung singur din gândurile mele,pe cea fără chip şi fără nume, ochi de curcubeu plini de lumină şi nepângăriţi de rele ascunşi în visele mele... Immortelle