Să te visez în vis când tu eşti doar un vis

Viaţa merge înainte indiferent cum ar fi. Răspunsurile se întorc pe dos şi îţi zâmbesc cu o grimasă ciudată din oglindă zilelor ce au trecut. Vremea de afară rade de tine de fiecare dată când auzi câte o melodie şi îţi aduci aminte de lucruri care au murit de mult, pentru că toate acele lucruri au murit peste tot în jur , doar undeva în interiorul tău nu. Şi te trezeşti noaptea şi nu ştii unde eşti, nu ştii cine eşti, dar îi recunoşti atingerea pe obraz şi şoapta ce te îndeamnă să te aşezi înapoi lângă ea şi să visezi. Pentru că vrei să visezi, să speri, să ceri mai mult de la ziua de mâine, să ceri măcar să păstrezi ceea ce sufletul simte azi, să nu mai rupi în două tot ceea ce eşti doar că să mai faci un pas, să nu te mai transformi în ceva ce nici tu nu mai recunoşti doar că să simţi încă odată că trăieşti. Şi te aşezi înapoi, te strângi lângă ea şi o lipeşti de tine, o laşi să îţi pătrundă în răni şi o învălui în acelaşi timp, o adormi şi adormi cu mirosul ei invadandu-ţi cele mai intime simţiri şi cele mai necunoscute gânduri. Eşti într-un loc lipsit de orice, mai puţin de ea. Eşti acolo unde ai vrea să rămâi mereu, unde ai vrut mereu să ajungi, unde ai simţit mereu că poţi să pluteşti fără aripi, că poţi să visezi fără lacrimi, că poţi să trăieşti fără să respiri. Fără frică, fără gânduri, fără să stai să analizezi dacă ziua de mâine o să fie mai bună sau mai rea, dorind numai să opreşti timpul în loc aici şi acum. Vrei să fi cineva, ceva, acel cineva pe care ea îl strânge la piept nu pentru că are nevoie, nu pentru că nu poate să trăiască fără, pentru că nu vrea să trăiască fără, pentru că vrea să îl îmbrăţişeze, pentru că îl doreşte acolo, acel ceva de neînţeles care se lipeşte de sufletul ei atât de bine încât nu poate fi scuturat de viaţă. Dar mă trezesc şi aerul rece mă învăluie şi îmi aduce aminte că ea nu este acolo decât în vis, decât în viaţă noastră secretă, decât în porţiunea de suflet ce refuză să fie sedusă de raţiunea care pârjoleşte totul în cale. "Bună dimineaţă!" îi scriu şi mă pregătesc să îmi caut drumul într-o nouă zi. În fiecare dimineaţă sufletul mai rosteşte ceva pe lângă acel salut banal, ceva ce numai sufletul ei aude, ceva păzit de lumea care nu mă înţelege. Şi poate sufletul ei îmi răspunde, poate inima ei aude şi îmi ia în braţe lacrimile care pătează paşii şi luminează calea, poate sub acel zâmbet care îi însoţeşte răspunsul "Bună dimineaţă" se află un răspuns pe care de multe ori sunt mult prea înceţoşat să îl aud. Poate sunt singur sau poate suntem doi, dar în fiecare zi acel poate este un zâmbet din partea ei, un gând bun, o îmbrăţişare care mă adoarme atunci când toate dor, ceva ce nu pot explica, acel ceva e Ea înainte de toate.