Noaptea de vise

Alb imaculat de fulgi pictat, albastru infinit în suflare regăsit, verde de tei când te pierzi în ochii ei, galben de soare risipit în braţele tale, negru nopţilor cu vise din nopţile cu stele aprinse, roşu încins prin buze prelins... În suflet prin ochi cu stele de foc,pe braţele moale cu buze petale, în noaptea de vise cu stele încinse aprindeţi dorinţe în inimi distinse. Crăciun Fericit!

Right through my empty eyes

E neagră. La fel ca atunci când te trezeşti în miez de noapte şi tot ceea ce ai visat îţi întunecă vederea pentru o clipă, ca şi cum ai merge pe un drum pe care lumina nu mai are putere să strălucească. Izvorăşte din ochii mei şi se prelinge peste răni, le îmbălsămează şi ascunde urmele lor. Vindecă precum chemarea unei sirene care nu îţi lasă nici o cale de scăpare, la fel cum o îmbrăţişare vindecă rănile vorbelor nesăbuite, precum un sărut pătimaş întoarce din drum gândurile nerostite care erau pe cale să se lipească precum un fier încins pe inimă, precum un zâmbet de copil risipeşte norii. E albă. E precum lumina puternică a unei zile de vară care te trezeşte din visarea de la umbra unui tei. Izvorăşte din suflet şi cuprinde tot, arde rănile şi le înmiresmează, vindecă prin foc şi schimbă muritorii în zei pentru o clipă. E un sunet de chitară uitat pe portativul unei inimi, acelaşi cântec de sirenă care te călăuzeşte la liman după ce tot el te-a făcut să naufragiezi, e aceeaşi îmbrăţişare care spulberă orice bariere şi ajungă singurătatea, e patima unui sărut care consfinţeşte lumina din ochi şi ne spune tot ceea ce sufletul ştie, e sărutul inocenţei care prinde aripi atunci când inima se află pe alt tărâm. Stăm spate în spate şi totuşi ne căutăm dincolo de orizont, ne dorim şi nu îndrăznim să cuvântăm, ne privim şi ne citim în ochi şi totuşi avem ochii goi. Mintea caută logica, sufletul caută licărirea, drumul caută menirea. Sunt pe acelaşi drum, lepădat de vise şi de braţele calde, renegat de mintea mea şi bântuit de sufletul pe care îl crestez cu fiecare secundă în care păşesc peste el. Privesc în timp prin ochii ei direct în suflet... Priveşte prin ochi mei să vezi că nu există doar alb şi negru, doar lumină şi întuneric... E gri în interiorul meu şi nu poate fi altfel, e o tristeţe plămădită în ochi, dospită în inimă şi eliberată printre rândurile udate cu lacrimi, e o speranţă spulberată înainte de a fi cristalizată, e o îmbrăţişare din ochii ei goi de vânt furată... "I'm on to you yesterday with empty eyes"

Before the fall

A fost usor. Parca mult prea usor fata de tot ceea ce urmeaza. Ingropata adanc in mintea mea, totul a ramas doar o umbra, un mit, ceva ce pot rememora doar in vise. Nu s-a intamplat niciodata... Si tot ii simt respiratia in ceafa. Si cand nu o mai simt se intampla ceva. E ca un fulg de nea care aterizeaza pe ceafa si te face sa te intorci mereu si sa vezi tot ce a ramas in urma. Sunt ruinele pe care vrei sa recladesti totul, sunt suspinele care au secerat zidurile mintii si au pustiit sufletul, sunt acordurile unui gand care sta in spatele ochilor si care mereu a cautat sa evadeze cu prima lacrima. Nu exista umbra mai mare decat cea a gandului care creste in intensitate de fiecare data. Dar pasesti iar inainte. Refuzi sa iti mai ascunzi sufletul sub o lespede inca odata, refuzi sa crezi ca un om poate fi atat de nestatornic incat sa sfasie un suflet. Sunt la capat si inca un fulg se opreste pe spatele meu. Si simt cum ma cuprinde fiorul celui mai intunecat gand, cum de la un fulg de nea se porneste o intreaga furtuna. Toate runinele din spatele meu sunt spulberate si se aseaza undeva inaintea mea, neatinse de timp, de lacrimi sau de suspine. Dar intre ceea ce va urma si mine se afla prapastia si necunoscutul... Trecutul nu mai exista, prezentul e doar o prapastie, viitorul se va dezvalui la timpul lui, exact inainte ca sufletul meu sa isi termine caderea in gol, sa se descompuna intr-o umbra plina de durere si sa se recompuna acolo unde viitorul meu ma asteapta. Falling from the edge of my darkest emotions, wrapped and trapped inside my deepest devotion, waiting for it to come back alive...

Oglinda unei amintiri

"Nu se va schimba nimic". E cea mai simplă şi mai nevinovată minciună. E cea mai plină de adevăr din suita pe care le vei auzi. E cea mai pură formă de adevăr şi cea mai simplă formă de durere comprimată în doar câteva silabe de gâtul şi emoţia că poţi fi combătută de fiinţa umană căreia i te adresezi. Nothing lasts forever but the earth and sky. Şi dacă nu mă crezi gândeşte-te doar câte se schimbă chiar în clipa în care spui că nimic nu se va schimba. Nici o prietenie nu poate rămâne la fel. Poţi dori mai mult dar niciodată mai puţin, te poţi lăsa amăgit dar niciodată minţit. Nu există minciuni nevinovate decât dacă nu simţi durerea de la capătul opus al firului. Şi dacă o simţi nu îţi pasă şi continui să negi că s-a schimbat ceva. Şi în momentul acela oglinda s-a deformat. Deja nu mai e doar o imagine care se schimbă progresiv, deja e un sentiment de durere care creşte progresiv până când şi cea mai mică omitere va fi o mică gaură neagră care va umbri totul şi va nega efectul oricărei clipe de fericire. Oglinda e la fel. De fapt noi ne schimbăm. Tu, prin prisma a ceea ce spui şi faci încercând să atenuezi impactul faptelor, eu încercând să mă prefac că e totul în regulă când de fapt nici măcar paleta de culori care îmi luminează ziua nu a rămas pe loc. Te întrebi ce tot vorbesc şi reiterezi chicotind înlemnirea faptelor, încercând să faci din schimbare o glumă trivială de la o emisiune cu patimi de şedinţă de guvern. La mine nu ajunge decât biciuirea cuvintelor şi modul în care acestea lasă urme în interior. Nici măcar tu nu mai crezi ceea ce spui şi asta transformă fiecare cicatrice într-o brazdă în care ai semănat furtună. Şi totuşi tu insişti şi persişti cu acele cuvinte în mintea mea, implacabile şi tăioase pentru suflet. Nimic nu se schimbă e încă un strop care face ca paharul să dea peste, pentru că nu îl pot bea cât timp nu vreau înapoi decât prietenia dintre noi... Ai greşit fereastra, ai greşit numărul, ai greşit sufletul, tocmai pentru că eu nu mai sunt de mult aici, am rămas undeva în amintirea unde prietenia nu se schimbase. Cel de acum nu e decât o umbră dintr-o viaţă pe care trecutul nu o mai leagă de viitor decât printr-o amintire ştearsă. Nu se va schimba nimic!

Welcome to the Masquerade

E masca mea, e masca ei, dar e adevărul comun. Între un vulcan şi un taifun nu poţi decât să pui masca şi să răbufneşti cu toată puterea. E orgoliul sufletului care nu se vrea învins de minte, care nu ştie ce înseamnă să te opreşti chiar dacă merge de mult în genunchi. În spatele feţei de împrumut nu mai e nimic. E totul în răsuflarea care răzbate masca, în urma lăsată de genunchii care se afundă în lava care încearcă să înghită tot. Nu mai e nici o urma de durere, nu a mai rămas nimic din tot ce a fost, e doar o bucată din ceva numit conştiinţă care s-a agăţat de colţul ochiului şi nu se lasă urnită de furia taifunului. E un joc al măştilor, e o picătură de venin, de inconştientă, de lumină în întuneric, o picătură de amintire în vocile celor care încă mai simt ceva şi nu sunt doar zâmbete întipărite pe nişte măşti uitate pe chipul unui copil care vede prima dată un fulg de nea. Nu mai e nici un vulcan, nu mai e nici un taifun, e doar masca, eu nu mai sunt de mult acolo unde mă vede lumea, acolo unde mă crede lumea, aşa cum mă crede lumea. Masca nu e o pavăză, nu e o metodă de protecţie, nu e un alt eu. Ninge cu fulgi mari şi cu lacrimi, e totul alb în jur şi ninge cu vise, ninge cu dor şi eu sunt cenuşa unei măşti arse de speranţe interzise...

Requiem for a dream... And Rebirth

Aici trebuia să fie scris altceva. Dar cum viaţa şterge totul precum lumina transformă întunericul în orice dorim noi, tot aşa şi rândurile vechi s-au transformat în altceva, în gânduri care răzbat dincolo de fum şi de oglinda care ne înconjoară. Una singură pentru că e peste tot, împresurată de fum şi de amintirile pierdute prin timp dar niciodată uitate. E timpul să îmi cer iertare, să multumesc şi să dau uitării imaginile care nu vorbesc, imaginile care încă mai privesc, imaginile care, în şoaptă, încă mă călăuzesc. E timpul să mulţumesc şi să păşesc prin oglindă şi să nu mai privesc înapoi. Îmi cer iertare pentru că aici nu se află nici ce mă aşteptam eu să fie, nici ce îşi dorea lumea... Aici nu se află nimic, pentru că a fost mistuit încet. This is the end of the path, another one begins...Into the mirror and outside the box, inside my own mind but lost between your thoughts, inside a dream that will never come true, inside my dream that will never see another tear through...