E doar un ecou. Nici macar o copie. E inca un pas pe care il fac. Se sparg picaturile de apa pe frunte si iluzia se inteteste. E un monolog al ploii, o dojenire blajina pentru un copil neascultator. Nu imi abtine senzatia de sufocare. E a mea, e doar o cale si nicidecum un capat de drum. E gresita? Asa pare sa creada ploaia. Si uneori ma indoiesc si eu. Dar in viteza de zi cu zi uit. Uit si ma uit la mine ca la un strain, ca la o umbra pierduta printre amintiri, ca la ceva ce nu apartine si nu a apartinut niciodata de fiinta mea. Dar de fapt sunt tot eu. Un eu care nu a uitat ca oricand se poate mai rau, ca oricat de rau ar fi azi, cineva s-ar bucura sa fie in locul meu. Dar vreau mai mult. Si pot mai mult. Si pas cu pas viteza creste. Si odata cu ea si modul in care ploaia ma cearta, mi se impotriveste, imi cere sa gandesc urmatorii doi pasi, sa nu uit cine sunt doar pentru a imi continua drumul. Am trecut iar pe langa mine. Dar ma opresc si imi caut rasuflarea. E pierduta in ultima secunda, in ultimul pas, in ultima afirmatie care nu a parasit niciodata sufletul de teama sa nu se franga pe buzele arse de tacere. Si ploaia se opreste iar ultimele picaturi de apa mi se topesc pe obraji. De fapt eu imi aleg drumul, cu fiecare pas, cu fiecare cuvant rostit sau nerostit. Nici negru, nici alb, e doar fum de suflet stins in al cerului inalt. E umbra din lumina ochilor ce ma privesc si vise pierdute in adancul sufletului tainuiesc. E doar un ecou, e iluzia zilei de ieri, e adancul ochilor calzi, e promisiunea facuta sufletului azi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu