marți, 28 martie 2017

Să te visez în vis când tu eşti doar un vis

Viaţa merge înainte indiferent cum ar fi. Răspunsurile se întorc pe dos şi îţi zâmbesc cu o grimasă ciudată din oglindă zilelor ce au trecut. Vremea de afară rade de tine de fiecare dată când auzi câte o melodie şi îţi aduci aminte de lucruri care au murit de mult, pentru că toate acele lucruri au murit peste tot în jur , doar undeva în interiorul tău nu. Şi te trezeşti noaptea şi nu ştii unde eşti, nu ştii cine eşti, dar îi recunoşti atingerea pe obraz şi şoapta ce te îndeamnă să te aşezi înapoi lângă ea şi să visezi. Pentru că vrei să visezi, să speri, să ceri mai mult de la ziua de mâine, să ceri măcar să păstrezi ceea ce sufletul simte azi, să nu mai rupi în două tot ceea ce eşti doar că să mai faci un pas, să nu te mai transformi în ceva ce nici tu nu mai recunoşti doar că să simţi încă odată că trăieşti. Şi te aşezi înapoi, te strângi lângă ea şi o lipeşti de tine, o laşi să îţi pătrundă în răni şi o învălui în acelaşi timp, o adormi şi adormi cu mirosul ei invadandu-ţi cele mai intime simţiri şi cele mai necunoscute gânduri. Eşti într-un loc lipsit de orice, mai puţin de ea. Eşti acolo unde ai vrea să rămâi mereu, unde ai vrut mereu să ajungi, unde ai simţit mereu că poţi să pluteşti fără aripi, că poţi să visezi fără lacrimi, că poţi să trăieşti fără să respiri. Fără frică, fără gânduri, fără să stai să analizezi dacă ziua de mâine o să fie mai bună sau mai rea, dorind numai să opreşti timpul în loc aici şi acum. Vrei să fi cineva, ceva, acel cineva pe care ea îl strânge la piept nu pentru că are nevoie, nu pentru că nu poate să trăiască fără, pentru că nu vrea să trăiască fără, pentru că vrea să îl îmbrăţişeze, pentru că îl doreşte acolo, acel ceva de neînţeles care se lipeşte de sufletul ei atât de bine încât nu poate fi scuturat de viaţă. Dar mă trezesc şi aerul rece mă învăluie şi îmi aduce aminte că ea nu este acolo decât în vis, decât în viaţă noastră secretă, decât în porţiunea de suflet ce refuză să fie sedusă de raţiunea care pârjoleşte totul în cale. "Bună dimineaţă!" îi scriu şi mă pregătesc să îmi caut drumul într-o nouă zi. În fiecare dimineaţă sufletul mai rosteşte ceva pe lângă acel salut banal, ceva ce numai sufletul ei aude, ceva păzit de lumea care nu mă înţelege. Şi poate sufletul ei îmi răspunde, poate inima ei aude şi îmi ia în braţe lacrimile care pătează paşii şi luminează calea, poate sub acel zâmbet care îi însoţeşte răspunsul "Bună dimineaţă" se află un răspuns pe care de multe ori sunt mult prea înceţoşat să îl aud. Poate sunt singur sau poate suntem doi, dar în fiecare zi acel poate este un zâmbet din partea ei, un gând bun, o îmbrăţişare care mă adoarme atunci când toate dor, ceva ce nu pot explica, acel ceva e Ea înainte de toate.


duminică, 26 martie 2017

Sunt bine

Am strâns tot ce înseamnă praf de stele la piept şi am adormit. Greu, uşor, nu mai contează. Contează că ea era acolo, cu mine, undeva unde nu ne vede nimeni. În camera de stele plină şi pe tavan cu licuri cade ceară, o văd azi prin oglinda zilelor de vară. Sfioasă şi tăcută , cu mâna îmi vorbeşte, poveşti din zilele cu soare de pe chipul meu citeşte. Şi mâna ei atinge iar oglinda, se tulbură iar soarta când îi picură fiinţa. Întind mâna şi degete ni se cuprind, mâinile se întrepătrund şi le retragem sfioşi. Ni se ating iar palmele dar nu ne încumetăm să trecem în partea cealaltă a oglinzii, nu întretăiem o soarta ce s-a dovedit mai crudă decât tiranul care ne-a ascuns magia acestei lumi în suflete interzise. Şi mâinile iau foc, oglindă îngheaţă, ochii se tulbură şi lacrimile deschid şi închid răni. Cerem iertare şi greşim iar, cerem îndurare şi uităm să iertăm. Ne mirăm de ce pământul nu se deschide să ne înghită atunci când ruşinea şi durerea sunt mai mari decât poate sufletul să ducă. Şi sufletul îmi vorbeşte, îmi şopteşte că poate să ducă, îmi priveşte mâna şi se uită la mine , prizonier în ochii ei, mă aşteaptă undeva acolo... Mâinile s-au unit, ard şi îngheaţă în acelaşi timp, dar nici una din ele nu trece graniţa. Şoaptele din oglindă şi ochii ei îmi scrijelesc pe interior absenţa ei. Atât de aproape dar în acelaşi timp în lumea ei, rămân cu mâinile pe oglindă în timp ce ea îşi despleteşte părul. Îi cade pe umeri şi îi dezgoleste sufletul când lacrimile îl însoţesc. Îmi şopteşte cu sufletul în timp ce îşi trece mâinile prin par, pieptănându-l pentru ea, pentru ziua de mâine, pentru ziua care va să vină cândva. Şi cad stele în camera, cad lacrimi în suflet, se stinge lumina zilei şi se aprinde luna pe umerii ei. Arzând în van cu mâinile lipite de oglinda de cleştar îi privesc mâinile desenând o poveste pe latura oglinzii. Ea nu mă mai vede şi îmi evita mâinile simţind suflarea lor, atingerea i-ar opri ritualul şi inima în acelaşi timp. Şi ea îmi povesteşte de zile în care viaţaera altfel, în care ea nu era aşa, în care lumina se regăsea în ochii ei şi în fiecare lucru pe care îl făcea. Profeţii despre zile ce vor urma, despre anii ce vor face întunericul pierdut, despre gânduri ce se vor împleti şi vor prinde viaţă din mâinile ei. Şi eu voi fi acolo cu siguranţă. Poate doar cu spiritul, dar voi fi acolo. Dar acum rămâne să mă lupt cu durerea, cu destinul, cu viaţa efemeră care ne aruncă în colţuri interzise, cu alegeri imposibile şi greu de înţeles, cu zile pline de cenuşă în care refuzăm să ne lăsăm înfrânţi dar admitem compromisuri care rup bucăţi din suflete şi în urma cărora nu iese pe gură decât o minciună spusă frumos "Sunt bine!" Se întunecă şi camera ei, în jurul ei apar alte braţe şi ea se lasă pradă destinului încă odată. Oglinda nu îmi mai arată decât lacrimile şi durerea mea, stelele stinse din jurul meu şi camera rece şi goală. Brusc nu mai arde nimic, doar fantomele trecutului se desprind din pereţi şi vin să mă învăluie. E vis, e destin, e profeţie, e ziua de mâine ce se desfăşoară înaintea ochilor mei. E dorinţa mea de a rămâne în vis, de a nu mă mai trezi, a accepta durerea din vis aşa cum e ea, de a o vedea şi atinge prin oglindă atunci când sufletele se aprind la unison şi ne aprind ca pe nişte făclii în noaptea rece a vieţii. Dar cumva mă trezesc, viaţa merge înainte şi privesc la mine, cel de ieri, cel de mâine, cel pe care îl ştiu prea bine şi cel pe care nu îl cunosc, cel care e în genunchi şi cel care fluieră şi bate ritmul cu un deget frânt de lacrimi pe camera îmbătrânita de atâtea cadre în care speranţa a apus şi renăscut. Şi mă trezesc brusc luminile oraşului, străduţele pe care de atâtea ori am mers în căutarea răbdării şi a peticelor de suflet care îşi au locul acolo. E rece şi familiar aerul care mă înconjoară, e aprinsă lumina la fereastră ei şi se vede o siluetă care dansează încet, pe o muzică pe care numai ea o ştie. Mă întorc şi plec fără să o tulbur, fără să îmi ascult sufletul care e în genunchi în interior, urlă şi mă imploră să nu plec, să nu las lucrurile aşa. Îndes capul sub glugă şi ascund sub şapcă lacrimile şi căştile din care o vioara îmi împleteşte pe strune şi arcuş dorul. Nu e timpul meu acum, nu sunt făcut să îi stric eu fericirea. Dacă va fi să fie vreodată, viaţă ne va aduce împreună. Privesc înapoi şi la geam apar iar braţele care o cuprind şi durerea mă face să îmi întorc privirea şi să mă concentrez pe vioara ce sapă adânc în mine şi face sângele ce izvorăşte spre inima să sece puţin. Şezi blanda inima şi totul se va termina în curând. Mă prăbuşesc lângă un copac ale cărui frunze cad roată în jurul meu şi mă acoperă. E cerul plin de stele şi frunzele se împodobesc şi ele cu lacrimile mele, e luna acolo sus dar şi ea se învăluie cu un nor din noaptea inimii mele. Închid ochii,îi strâng praful de stele la piept şi adorm... Încetează inimă, învăluită în ceaţă oglinzii, în răcoarea vieţii, în clarul oglinzii, timpul se opreşte pentru tine inimă, azi şi întotdeauna...



duminică, 5 martie 2017

E rupt? Nu, încă ticăie... ( .--. . -. - .-. ..- / ... .. -- --- -. .- )


E rupt? Nu, încă ticăie... Îl adun cu mâinile şi îl strâng la un loc. Fac mâinile căuş şi îl ascult cum bate. Azi ticăie, mâine bate, într-o zi o să stea. Şi cu ce îl lipesc? Un fir roşu şi vârtos se prelinge din el spre genunchii mei şi îi arde. Îl simt cum îşi face loc prin genunchiul meu şi se întoarce acolo unde aparţine, în pământ. Las lacrimă să cadă peste el şi presez bucăţelele mai aproape. Poate, poate se lipeşte. Poate nu mai lăcrimează şi el cu sânge. Poate nu mai cere să fie strâns. Poate îşi pierde graiul şi lasă nopţile să aibă tihna necesară şi zilele să aibă ordinea firească. Sau poate nu... Îşi cere lacrimile şi se adună la un loc, îşi cerne povestea şi îşi aduce aminte de fiecare lacrimă, de fiecare clipă în care a fost izbit şi îmbrăţişat, doar ca să fie izbit iar. Şi zidul are mereu altă formă, alt loc, e un alt miros, sunt alte braţe, alte priviri, altă întâmplare cu un finaluri multiple, altă alegere greşită, alt final corect. S-a lipit şi îşi reia locul, strâns şi închis. În ceaţa minţii, în colţul întunecat al gândirii, acolo îşi petrece degetele peste cicatricile sângerânde încă. Ce mai contează încă una? Ce mai contează încă o înfrângere? Priveşte la colecţia de cicatrici şi mai adaugă pe ea un sărut părintesc, o îmbrăţişare prietenească şi nişte cuvinte blajine care consfinţesc destinul. Răsuflă din greu şi îşi caută cuvintele, priveşte amar prin ochii plini de lacrimi şi încearcă să pătrundă prin ei înapoi la lumina. Se şterg lacrimile şi revin cuvintele în gâtul strâns de emoţie. Şi din suflet revine vlagă în voce: "Să ai grijă de tine!" şi se sparge iar, de dată asta în mii de bucăţi, oglinzi în lacrimi care nu mai răzbat la interior. Corpul se îndepărtează de ea, la exterior calmul domneşte dar în interior doar lacrimile au mai rămas. Sufletul, spart pentru a mia oară în bucăţele, se stinge în ele şi dispare. Rămân doar noaptea, vocea, sărutul şi îmbrăţişarea ei. Nu le-a meritat, destinul a decis că nu se cuvine să le primească nici acum. Intersectaţi pentru o clipă, marcat pe vecie. E rupt? Nu, încă ticăie...
.--. . -. - .-. ..- / ... .. -- --- -. .-

luni, 27 februarie 2017

Veșnicie...

"...Și să te aștept așa o veșnicie în visul cel cu apă tremurând, în camera ce-i rece azi și goală, doar în lumina lunii visele crescând, doi călători pe harta ei stelară, uniți când se întâlnesc pe un colț de vânt..." #stardust

luni, 1 decembrie 2014

Scarlet heart

Ar fi cel mai bine... Cel mai bun lucru ar fi sa ma pot aseza undeva, sa imi strang toate gandurile negre intr-o rasuflare si sa astept. Sa astept sa vina cineva care sa ma stranga pana or sa dispara toate gandurile...Pana se vor stinge toate lacrimile... Pana se va stinge suflarea... Pana se vor umple iar inima si sufletul de vise... Too damn long, too damn lost, too far away to get back where somebody can actually find me... Where silence screams from within your soul and scarlet hearts are made... https://www.youtube.com/watch?v=Q2k-pGfWtQc

marți, 3 iunie 2014

When words lose their meaning... Come Closer

No goodbye will ever be enough for another loss...When there's no shadow and no place to return to, you just leave everything behind...

miercuri, 7 mai 2014

Frozen Embrace

E din aceeași piesă de teatru și nici măcar nu mai doare. Doar nu costă nimic. Întinzi brațele și accepți căldura ochilor ce nu sunt acolo. Nimic nu e mai ușor, mai simplu și mai efemer. Îți găsești visele pierdute, dar îți pierzi gândurile. Și când te întâlnești la colț de vis cu gândurile tale vei realiza că nu știi de fapt cine ești. Nu, nu am greșit drumul, doar am pierdut motivul și esența pe parcurs. Între clipirea pleoapelor, întunericul trecător și atingerea brațelor s-a strecurat o anomalie. Ceva lipsește. E îmbrățișarea imaginară din fiecare seară, cea în care sufletul mă îndeamnă sa ma pierd pentru a nu îmi lăsa inima sa audă liniștea asurzitoare făcută de singurătatea ce-mi pictează lacrimi stacojii de venin pe destin. Și poate aș vrea să înlocuiesc în fiecare seară imaginația cu doua brațe reale și o inimă care pulsează încet durerea ochilor către un somn odihnitor, adânc și fără vise. Fără vise pentru ca visul a prins forma și respiră încet, suflând pace în interiorul îmbrățișării menite sa curme conflictul intern ce macină atât trupul cât și spiritul. Dar nu am voie, nu pot sa substitui un vis cu o iluzie. Și deschid ochii... E dimineață și visul se termină, brațele nu sunt acolo, nu există nici o pereche de ochi... Doar amintirea unui vis ce o sa revină odată cu lăsarea întunericului. Până când brațele vor fi reale, ochii ce ma împresoară - calzi și liniștea ferecată de bătăile unei inimi.. Până atunci mă scufund iar în îmbrățișarea de gheață a unui vis tăcut... "Answer me.. Until the day that you do I'll be waiting here for you"