Sunt bine

Am strâns tot ce înseamnă praf de stele la piept şi am adormit. Greu, uşor, nu mai contează. Contează că ea era acolo, cu mine, undeva unde nu ne vede nimeni. În camera de stele plină şi pe tavan cu licuri cade ceară, o văd azi prin oglinda zilelor de vară. Sfioasă şi tăcută , cu mâna îmi vorbeşte, poveşti din zilele cu soare de pe chipul meu citeşte. Şi mâna ei atinge iar oglinda, se tulbură iar soarta când îi picură fiinţa. Întind mâna şi degete ni se cuprind, mâinile se întrepătrund şi le retragem sfioşi. Ni se ating iar palmele dar nu ne încumetăm să trecem în partea cealaltă a oglinzii, nu întretăiem o soarta ce s-a dovedit mai crudă decât tiranul care ne-a ascuns magia acestei lumi în suflete interzise. Şi mâinile iau foc, oglindă îngheaţă, ochii se tulbură şi lacrimile deschid şi închid răni. Cerem iertare şi greşim iar, cerem îndurare şi uităm să iertăm. Ne mirăm de ce pământul nu se deschide să ne înghită atunci când ruşinea şi durerea sunt mai mari decât poate sufletul să ducă. Şi sufletul îmi vorbeşte, îmi şopteşte că poate să ducă, îmi priveşte mâna şi se uită la mine , prizonier în ochii ei, mă aşteaptă undeva acolo... Mâinile s-au unit, ard şi îngheaţă în acelaşi timp, dar nici una din ele nu trece graniţa. Şoaptele din oglindă şi ochii ei îmi scrijelesc pe interior absenţa ei. Atât de aproape dar în acelaşi timp în lumea ei, rămân cu mâinile pe oglindă în timp ce ea îşi despleteşte părul. Îi cade pe umeri şi îi dezgoleste sufletul când lacrimile îl însoţesc. Îmi şopteşte cu sufletul în timp ce îşi trece mâinile prin par, pieptănându-l pentru ea, pentru ziua de mâine, pentru ziua care va să vină cândva. Şi cad stele în camera, cad lacrimi în suflet, se stinge lumina zilei şi se aprinde luna pe umerii ei. Arzând în van cu mâinile lipite de oglinda de cleştar îi privesc mâinile desenând o poveste pe latura oglinzii. Ea nu mă mai vede şi îmi evita mâinile simţind suflarea lor, atingerea i-ar opri ritualul şi inima în acelaşi timp. Şi ea îmi povesteşte de zile în care viaţaera altfel, în care ea nu era aşa, în care lumina se regăsea în ochii ei şi în fiecare lucru pe care îl făcea. Profeţii despre zile ce vor urma, despre anii ce vor face întunericul pierdut, despre gânduri ce se vor împleti şi vor prinde viaţă din mâinile ei. Şi eu voi fi acolo cu siguranţă. Poate doar cu spiritul, dar voi fi acolo. Dar acum rămâne să mă lupt cu durerea, cu destinul, cu viaţa efemeră care ne aruncă în colţuri interzise, cu alegeri imposibile şi greu de înţeles, cu zile pline de cenuşă în care refuzăm să ne lăsăm înfrânţi dar admitem compromisuri care rup bucăţi din suflete şi în urma cărora nu iese pe gură decât o minciună spusă frumos "Sunt bine!" Se întunecă şi camera ei, în jurul ei apar alte braţe şi ea se lasă pradă destinului încă odată. Oglinda nu îmi mai arată decât lacrimile şi durerea mea, stelele stinse din jurul meu şi camera rece şi goală. Brusc nu mai arde nimic, doar fantomele trecutului se desprind din pereţi şi vin să mă învăluie. E vis, e destin, e profeţie, e ziua de mâine ce se desfăşoară înaintea ochilor mei. E dorinţa mea de a rămâne în vis, de a nu mă mai trezi, a accepta durerea din vis aşa cum e ea, de a o vedea şi atinge prin oglindă atunci când sufletele se aprind la unison şi ne aprind ca pe nişte făclii în noaptea rece a vieţii. Dar cumva mă trezesc, viaţa merge înainte şi privesc la mine, cel de ieri, cel de mâine, cel pe care îl ştiu prea bine şi cel pe care nu îl cunosc, cel care e în genunchi şi cel care fluieră şi bate ritmul cu un deget frânt de lacrimi pe camera îmbătrânita de atâtea cadre în care speranţa a apus şi renăscut. Şi mă trezesc brusc luminile oraşului, străduţele pe care de atâtea ori am mers în căutarea răbdării şi a peticelor de suflet care îşi au locul acolo. E rece şi familiar aerul care mă înconjoară, e aprinsă lumina la fereastră ei şi se vede o siluetă care dansează încet, pe o muzică pe care numai ea o ştie. Mă întorc şi plec fără să o tulbur, fără să îmi ascult sufletul care e în genunchi în interior, urlă şi mă imploră să nu plec, să nu las lucrurile aşa. Îndes capul sub glugă şi ascund sub şapcă lacrimile şi căştile din care o vioara îmi împleteşte pe strune şi arcuş dorul. Nu e timpul meu acum, nu sunt făcut să îi stric eu fericirea. Dacă va fi să fie vreodată, viaţă ne va aduce împreună. Privesc înapoi şi la geam apar iar braţele care o cuprind şi durerea mă face să îmi întorc privirea şi să mă concentrez pe vioara ce sapă adânc în mine şi face sângele ce izvorăşte spre inima să sece puţin. Şezi blanda inima şi totul se va termina în curând. Mă prăbuşesc lângă un copac ale cărui frunze cad roată în jurul meu şi mă acoperă. E cerul plin de stele şi frunzele se împodobesc şi ele cu lacrimile mele, e luna acolo sus dar şi ea se învăluie cu un nor din noaptea inimii mele. Închid ochii,îi strâng praful de stele la piept şi adorm... Încetează inimă, învăluită în ceaţă oglinzii, în răcoarea vieţii, în clarul oglinzii, timpul se opreşte pentru tine inimă, azi şi întotdeauna...