All I Need

Nu invatam niciodata. Poate pentru ca nu stim sa invatam. Mai corect ar fi pentru ca nu vrem sa invatam. Nu cedam nici atunci cand ultima picatura de alb dispare din aripi. Ne uitam in oglinda si nu ne recunoastem. Nu vrem sa ne recunoastem, cu toate ca noi, prin tot ceea ce am decis, prin toate visele pe care le-am sacrificat, prin toate sentimentele pe care le-am ingropat, am innegrit aripile. Dar privim in oglinda si suntem bucurosi. Odata cu aripile noastre devenite scrum alte aripi au prins contur, luminate de praful de stele si de lacrimile a tot ceea ce am ingropat si pierdut pe drum. Pierdut e putin spus. Nimic nu se pierde, totul se transforma, tot ceea ce credeam ieri cenusa ne va bantui azi in cel mai ciudat, sinistru si totodata placut mod. Fantoma a ceea ce am fost ieri va reveni azi, prezenta decat umbra care ne insoteste mereu, mai luminoasa decat zambetul celor din jur, mai apriga si mai necrutatoare cu amintirile care ne vor napadi mintea si visele. Avem puterea de a crede in zambetul intiparit pe fata celui/celei care sta in fata noastra. Privirea lui/ei, plina de lumina si de vise, e garantia ca totul a avut un scop. Stanjeniti de ceea ce am devenit ne ascundem aripa de pe care se prelinge o picatura de sange. Nimeni nu vede faptul ca din noi viata a inceput sa picure si asa e mai bine. O ultima privire inapoi pentru a vedea daca lumina sacrificiului nu a fost un vis. Aripa incepe sa devina un amestec de sange si intuneric iar cele doua culori par a se anihila singure. Ingenunchem si asteptam urmatoarea proba, urmatorul ciclu, urmatorul cerc. O lacrima cade inaintea noastra si lumineaza intunericul care ne-a cuprins. Nu e a noastra. E a celei/celui care a primit aripile de la noi. E cu noi, alaturi. Atat de aproape dar mereu la un infinit distanta de noi. Zambetul ei/lui lumineaza totul in jur. Perfectiunea, de neatins intr-o viata de om, e oglindita in ochii impovarati de lacrimi. Ne ridicam si, cu aripile in care rosul se negru s-au contopit intr-o valtoare a sentimentelor contradictorii, avem curajul sa spunem ceea ce simtim si credem: "You are All I Need"

În Ochii Ei

Mă uit, aprob şi nu vreau să înţeleg. De fapt ştiu ce a vrut să spună şi îi răspund afirmativ. Are în ochi o licărire ciudată. Nu e nebunie, e sămânţa de adevăr ascunsă doar în ochii ei. Mă minte. Mă minte cu vorbele, cu gesturile, tot trupul ei mă minte. Şi nu e prima dată. Şi nu e nici prima persoană. Minţit de mai multe ori am invatat să nu mai caut motivele şi să nu mă împotrivesc. Prefer să le accept ştiind că orice minciună se plăteşte cu lacrimi. Lacrimile mele, lacrimile ei, lacrimile celor din jur care nu înţeleg niciodată ce se întâmplă. Una e fericită, una plânge, una vise şi lacrimi iar strânge. E una şi aceeaşi deşi sunt persoane diferite. Prin destin şi prin voinţă ele au reuşit să realizeze în viaţa asta mai mult sau mai puţin decât şi-au propus. O privesc în ochi şi tac. Acum câteva ore am avut aceeaşi secvenţă de priviri. Alta persoană dar aceeaşi situaţie. Un schimb de sentimente mut şi fără repere. O tăcere dureroasă şi violentă acompania privirile noastre. Era dulce şi amăruie în acelaşi timp privirea ei. Tăiată de o vorbă şi de dorinţa de a rupe un cerc care părea vicios. Prins în ochii ei, fără scăpare în faţa adevărului ascuns în ei, accept minciuna ştiind că ea vă dispărea curând, lăsând în încă o cicatrice întipărită cu un zâmbet amar pe sufletul meu. Adevărul? Prefer să cred în ea şi să am încredere în judecata ei. Trebuie să plec şi o privesc iar în ochi. Are trupul de gheaţă dar ochii ei râd, zâmbesc şi îmi arată un adevăr de netăgăduit. O adevărată regină de gheaţă cu ochii de foc, catifelaţi şi blânzi ca un cântec de leagăn. Sunt pe drum şi privesc în jur. Dar nimic nu mă atinge, nimic nu mă abate din drum. Oriunde aş fi, eu sunt ascuns în adevărul din ochii ei, în lumina primită de la sufletul ei, în zâmbetul ei.