Carnival Of Rust

Încă un pas si gata. Se aşează pe rucsac si oftează. Nu a ajuns nimeni încă. Păcat că locul 1 nu se premiază. Locul 1 în cazul asta primeşte o porţie de singurătate. Loveşte cu piciorul în rucsacul care ascultă cuminte si încasează în liniste ritmul ce imită o balada veche. Pădurea e aprope şi se aude sunetul vântului care aleargă printre copaci cu ultimele raze de soare. Dacă nu ar fi oboseala ar lua o poteca la pas şi ar mai uita. Şi mai e si pârâul, mic şi limpede, taie luminisul în mai multe porţiuni, fiecare aparte. Din când în când răzbat sunete de la cabană, semn că pustietatea nu e chiar aşa de amară, chiar aşa de adâncă. Trage aer adânc în piept si înfige cu năduf primul băţ de la cort în pământ. Trebuie încă puţin că să fie în siguranţă, să nu îl zboare un vânt uşor ce aduce cu sine un miros de ploaie si iarbă umedă. Nu mai e mult şi o să plouă, deci ar trebui să se grăbească. E gata scheletul cortului. Priveşte cu nostalgie prelata cortului, încercând să ghicească unde a văzut acesta prima ploaie. Albastră, ridată si aspră, prelata se aşează cuminte peste scheletul fixat bine în peticul de pământ care se dovedise mai drept decât celelalte. Greu de crezut că e impermeabila când te uiţi cum rânjeşte ironic printre pliurile trasate involuntar de vreme pe ea. Încep să se arate norii la orizont. Sacadat, încet si cu un ritm perfect, rând pe rând, pironii care ancoreaza cortul îl fixează pe acesta intr-o strânsoare perfectă. Capetele lor dispar sub firele de iarbă si transformă ranjetul ironic al prelatei albastre într-un surâs suav, pierdut pe o pânză ce îşi aştepta pictorul pentru a căpăta un înţeles. Mai întârzie, normal. Trânteşte telefonul în cort lângă rucsac, scoate un sandwich, mp3-ul si aparatul foto. Închide cortul si pleacă spre pădure. Nu vor ajunge curând şi poate, între timp, descoperă ceva interesant în împrejurimi. Se opreşte la marginea pădurii. Un aer rece vine din interior, semn că soarele nu are nici o putere acolo. Se aşează sub trunchiul unui copac intrebandu-se dacă nu cumva bunicii s-au aşezat sub acelaşi copac cu foarte mulţi ani în urmă. Închide ochii si lasă capul pe spate, lipindu-si ceafa de trunchiul copacului. Spune-mi o poveste... Si copacul îi vorbeşte, murmură şi se clatină. Lipeşte palma de trunchiul brazdat de secole si încearcă să înţeleagă ce i se povesteşte. Se vorbeşte despre doi, se întreabă de ce e doar o persoană acum la şezătoare sub oblăduirea lui. Închide ochii şi nu ştie ce să îi răspundă. Doar că a primit un refuz şi atât. Simplu şi crud, o negare fără de înţeles şi din cauza căreia nimic nu avea sens din toată excursia asta. Dar îşi regăseşte echilibrul în murmurul frunzelor. Se ridică agale, cu spatele lipit de trunchiul ce îşi termină în vise povestea fără sfârşit. Priveşte către luminiş, către ochiul din acea pădure, către liniştea aşternută peste vale. O adiere aduce cu ea primii stropi de ploaie, primele lacrimi, primul fulger,prima împunsatură. Trebuia să fie acolo şi totuşi nu e. Dar veghează, priveşte şi simte totul prin ochiul acela de pădure. Între timp a ajuns şi restul trupei. Se aşează încă două corturi, toate trei îndreptate spre centrul în care se înaltă acum un foc mic. Se pregăteşte ceai cald, se spun glume şi se înaltă voia bună spre cer. Stă în gura cortului si priveşte la toţi. Sticla de bere aflată lângă glezna stânga îi trimite fiori reci până în genunchi. Ar mai lua o gura de bere dar ce sens are...? Se cântă dar voia bună intră în rezonanţă doar cu exteriorul. În interior sufletul îi trimite fiori reci care trec de dincolo de raţiune si paralizează totul. O cană de ceai caldă îi este subtil pusă lângă bere. Nu vrea nimeni să deranjeze. Zâmbeşte cald dar vorbele sunt reci, ieşite parcă dintr-un corp ce nu are spiritul prezent. Plouă. În sfârşit ploaia a început să cadă. Timidă doar la început, şi-a continuat recitalul într-o armonie de culori nuanţe numai de lacrimi ştiute. O veşnică întrebare, si acelaşi veşnic răspuns. "Da, sunt bine!" Numai că nici macar buzele nu mai cred acele cuvinte, dar insinuează un surâs la finalul răspunsului pentru întărirea minciunii. E un privilegiu, acela de a putea întoarce spatele şi de a merge pe drumul tău când totul arde în jur. E un blestem, acela de a respira acelaşi aer cu soarta când sângerează toate intenţiile prin rănile din suflet. E un suflet dulce-amărui, când jocul de a obţine ce dorim face alegeri din dorinţa de a nu pierde. E ploaie, e munte, e foc şi pădure, e iarbă şi rău, e îndoială si vină, zâmbet amar de rugină, un suflet ce merge prin viaţa cu singurătatea de mână.