Noaptea de vise

Alb imaculat de fulgi pictat, albastru infinit în suflare regăsit, verde de tei când te pierzi în ochii ei, galben de soare risipit în braţele tale, negru nopţilor cu vise din nopţile cu stele aprinse, roşu încins prin buze prelins... În suflet prin ochi cu stele de foc,pe braţele moale cu buze petale, în noaptea de vise cu stele încinse aprindeţi dorinţe în inimi distinse. Crăciun Fericit!

Right through my empty eyes

E neagră. La fel ca atunci când te trezeşti în miez de noapte şi tot ceea ce ai visat îţi întunecă vederea pentru o clipă, ca şi cum ai merge pe un drum pe care lumina nu mai are putere să strălucească. Izvorăşte din ochii mei şi se prelinge peste răni, le îmbălsămează şi ascunde urmele lor. Vindecă precum chemarea unei sirene care nu îţi lasă nici o cale de scăpare, la fel cum o îmbrăţişare vindecă rănile vorbelor nesăbuite, precum un sărut pătimaş întoarce din drum gândurile nerostite care erau pe cale să se lipească precum un fier încins pe inimă, precum un zâmbet de copil risipeşte norii. E albă. E precum lumina puternică a unei zile de vară care te trezeşte din visarea de la umbra unui tei. Izvorăşte din suflet şi cuprinde tot, arde rănile şi le înmiresmează, vindecă prin foc şi schimbă muritorii în zei pentru o clipă. E un sunet de chitară uitat pe portativul unei inimi, acelaşi cântec de sirenă care te călăuzeşte la liman după ce tot el te-a făcut să naufragiezi, e aceeaşi îmbrăţişare care spulberă orice bariere şi ajungă singurătatea, e patima unui sărut care consfinţeşte lumina din ochi şi ne spune tot ceea ce sufletul ştie, e sărutul inocenţei care prinde aripi atunci când inima se află pe alt tărâm. Stăm spate în spate şi totuşi ne căutăm dincolo de orizont, ne dorim şi nu îndrăznim să cuvântăm, ne privim şi ne citim în ochi şi totuşi avem ochii goi. Mintea caută logica, sufletul caută licărirea, drumul caută menirea. Sunt pe acelaşi drum, lepădat de vise şi de braţele calde, renegat de mintea mea şi bântuit de sufletul pe care îl crestez cu fiecare secundă în care păşesc peste el. Privesc în timp prin ochii ei direct în suflet... Priveşte prin ochi mei să vezi că nu există doar alb şi negru, doar lumină şi întuneric... E gri în interiorul meu şi nu poate fi altfel, e o tristeţe plămădită în ochi, dospită în inimă şi eliberată printre rândurile udate cu lacrimi, e o speranţă spulberată înainte de a fi cristalizată, e o îmbrăţişare din ochii ei goi de vânt furată... "I'm on to you yesterday with empty eyes"

Before the fall

A fost usor. Parca mult prea usor fata de tot ceea ce urmeaza. Ingropata adanc in mintea mea, totul a ramas doar o umbra, un mit, ceva ce pot rememora doar in vise. Nu s-a intamplat niciodata... Si tot ii simt respiratia in ceafa. Si cand nu o mai simt se intampla ceva. E ca un fulg de nea care aterizeaza pe ceafa si te face sa te intorci mereu si sa vezi tot ce a ramas in urma. Sunt ruinele pe care vrei sa recladesti totul, sunt suspinele care au secerat zidurile mintii si au pustiit sufletul, sunt acordurile unui gand care sta in spatele ochilor si care mereu a cautat sa evadeze cu prima lacrima. Nu exista umbra mai mare decat cea a gandului care creste in intensitate de fiecare data. Dar pasesti iar inainte. Refuzi sa iti mai ascunzi sufletul sub o lespede inca odata, refuzi sa crezi ca un om poate fi atat de nestatornic incat sa sfasie un suflet. Sunt la capat si inca un fulg se opreste pe spatele meu. Si simt cum ma cuprinde fiorul celui mai intunecat gand, cum de la un fulg de nea se porneste o intreaga furtuna. Toate runinele din spatele meu sunt spulberate si se aseaza undeva inaintea mea, neatinse de timp, de lacrimi sau de suspine. Dar intre ceea ce va urma si mine se afla prapastia si necunoscutul... Trecutul nu mai exista, prezentul e doar o prapastie, viitorul se va dezvalui la timpul lui, exact inainte ca sufletul meu sa isi termine caderea in gol, sa se descompuna intr-o umbra plina de durere si sa se recompuna acolo unde viitorul meu ma asteapta. Falling from the edge of my darkest emotions, wrapped and trapped inside my deepest devotion, waiting for it to come back alive...

Oglinda unei amintiri

"Nu se va schimba nimic". E cea mai simplă şi mai nevinovată minciună. E cea mai plină de adevăr din suita pe care le vei auzi. E cea mai pură formă de adevăr şi cea mai simplă formă de durere comprimată în doar câteva silabe de gâtul şi emoţia că poţi fi combătută de fiinţa umană căreia i te adresezi. Nothing lasts forever but the earth and sky. Şi dacă nu mă crezi gândeşte-te doar câte se schimbă chiar în clipa în care spui că nimic nu se va schimba. Nici o prietenie nu poate rămâne la fel. Poţi dori mai mult dar niciodată mai puţin, te poţi lăsa amăgit dar niciodată minţit. Nu există minciuni nevinovate decât dacă nu simţi durerea de la capătul opus al firului. Şi dacă o simţi nu îţi pasă şi continui să negi că s-a schimbat ceva. Şi în momentul acela oglinda s-a deformat. Deja nu mai e doar o imagine care se schimbă progresiv, deja e un sentiment de durere care creşte progresiv până când şi cea mai mică omitere va fi o mică gaură neagră care va umbri totul şi va nega efectul oricărei clipe de fericire. Oglinda e la fel. De fapt noi ne schimbăm. Tu, prin prisma a ceea ce spui şi faci încercând să atenuezi impactul faptelor, eu încercând să mă prefac că e totul în regulă când de fapt nici măcar paleta de culori care îmi luminează ziua nu a rămas pe loc. Te întrebi ce tot vorbesc şi reiterezi chicotind înlemnirea faptelor, încercând să faci din schimbare o glumă trivială de la o emisiune cu patimi de şedinţă de guvern. La mine nu ajunge decât biciuirea cuvintelor şi modul în care acestea lasă urme în interior. Nici măcar tu nu mai crezi ceea ce spui şi asta transformă fiecare cicatrice într-o brazdă în care ai semănat furtună. Şi totuşi tu insişti şi persişti cu acele cuvinte în mintea mea, implacabile şi tăioase pentru suflet. Nimic nu se schimbă e încă un strop care face ca paharul să dea peste, pentru că nu îl pot bea cât timp nu vreau înapoi decât prietenia dintre noi... Ai greşit fereastra, ai greşit numărul, ai greşit sufletul, tocmai pentru că eu nu mai sunt de mult aici, am rămas undeva în amintirea unde prietenia nu se schimbase. Cel de acum nu e decât o umbră dintr-o viaţă pe care trecutul nu o mai leagă de viitor decât printr-o amintire ştearsă. Nu se va schimba nimic!

Welcome to the Masquerade

E masca mea, e masca ei, dar e adevărul comun. Între un vulcan şi un taifun nu poţi decât să pui masca şi să răbufneşti cu toată puterea. E orgoliul sufletului care nu se vrea învins de minte, care nu ştie ce înseamnă să te opreşti chiar dacă merge de mult în genunchi. În spatele feţei de împrumut nu mai e nimic. E totul în răsuflarea care răzbate masca, în urma lăsată de genunchii care se afundă în lava care încearcă să înghită tot. Nu mai e nici o urma de durere, nu a mai rămas nimic din tot ce a fost, e doar o bucată din ceva numit conştiinţă care s-a agăţat de colţul ochiului şi nu se lasă urnită de furia taifunului. E un joc al măştilor, e o picătură de venin, de inconştientă, de lumină în întuneric, o picătură de amintire în vocile celor care încă mai simt ceva şi nu sunt doar zâmbete întipărite pe nişte măşti uitate pe chipul unui copil care vede prima dată un fulg de nea. Nu mai e nici un vulcan, nu mai e nici un taifun, e doar masca, eu nu mai sunt de mult acolo unde mă vede lumea, acolo unde mă crede lumea, aşa cum mă crede lumea. Masca nu e o pavăză, nu e o metodă de protecţie, nu e un alt eu. Ninge cu fulgi mari şi cu lacrimi, e totul alb în jur şi ninge cu vise, ninge cu dor şi eu sunt cenuşa unei măşti arse de speranţe interzise...

Requiem for a dream... And Rebirth

Aici trebuia să fie scris altceva. Dar cum viaţa şterge totul precum lumina transformă întunericul în orice dorim noi, tot aşa şi rândurile vechi s-au transformat în altceva, în gânduri care răzbat dincolo de fum şi de oglinda care ne înconjoară. Una singură pentru că e peste tot, împresurată de fum şi de amintirile pierdute prin timp dar niciodată uitate. E timpul să îmi cer iertare, să multumesc şi să dau uitării imaginile care nu vorbesc, imaginile care încă mai privesc, imaginile care, în şoaptă, încă mă călăuzesc. E timpul să mulţumesc şi să păşesc prin oglindă şi să nu mai privesc înapoi. Îmi cer iertare pentru că aici nu se află nici ce mă aşteptam eu să fie, nici ce îşi dorea lumea... Aici nu se află nimic, pentru că a fost mistuit încet. This is the end of the path, another one begins...Into the mirror and outside the box, inside my own mind but lost between your thoughts, inside a dream that will never come true, inside my dream that will never see another tear through...

Fără...

Fără durere, fără plăcere, fără o urmă de mângâiere, fără cuvinte şi fără de minte, fără tăcere şi fără veşminte, fără un gând cules din abis, fără a cere şi a fi interzis, fără amânare şi fără cedare, fără o umbră şi fără de soare, fără o zi şi fără de lună, fără de-un strop de adevăr în cunună... Doar cu speranţă şi lacrimi aprinse, doar cu un pas prin porţi interzise, doar un viitor care se urzeşte în vise...

"Dans mes nuits je vois des murs de feu"

Visez... De fapt simt exact ceea ce îmi doresc. E căldura zidului de foc, căldură ochilor ce ard lumina din suflet pe loc. Mereu de partea cealaltă a zidului, de partea cealaltă a flăcărilor, pe muchia unei monede care a căzut de mult refuzând să aleagă. Ating flăcările şi intru în foc sub călăuzirea sufletului ce îmi păstrează în inimă un loc. Un foc roşu, din sânge născut, un foc negru, din lacrimi crescut, un foc verde, de ani plămădit, un foc alb, din inimă hrănit. Azi sunt în foc şi totuşi nu mă arde, îi simt căldură şi totuşi nu mă pot întoarce, mă mistuie şi nu îmi dă voie să regret, îmi umple sufletul şi nu mă lasă să-l înec. Prin zidul de foc, mergând spre a zilei de mâine menire, mistuit şi absorbind căldura fiecărei inimi, îmi las în urmă mintea mea cea oarbă, pentru că în fiecare zi port în suflet îmbrăţişarea ei caldă!

Vals-Tango tăcut

In the shadow awaits a desire... Pe cale să adorm, doar cu torsul pisicilor în urechi, încerc să-mi găsesc echilibrul... Un pas... Încă unul... Rotirea îmi creează ameţeală şi îmi dă un imbold spre fericire. Nu ştiu unde sunt, nu ştiu bun dar sunt prins în acest lanţ al unui vals ce pare ireal. Adânc, intrat în sângele meu, mă face să uit de orice urmă de tristeţe. Şi magia continuă. Încă un pas, încă o rotire, încă o privire, încă o licărire, încă odată şuviţele de păr îi ascund privirea într-o cerc enigmatic şi hipnotic. E semn că totul se aproprie de sfârşit, de momentul în care timpul se va nărui într-un ultim pas adăugat... A încetat, odată cu timpul şi-a ascuns şi sufletul. O îmbrăţişare... Şi totul s-a sfârşit. Pentru că asta îmi doresc de la ziua de azi, asta caut în ziua de ieri şi după asta voi tânji mereu. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Şi sunt iar treaz. Vis, astral sau realitate, eu am fost acolo şi atingerea paşilor ei încă îmi luminează gândul şi îmi îmbogăţeşte inima cu o bătaie care va rămâne pe veci numai a ei... E doar un vals-tango tăcut, pentru că din tăcere mereu extragem sufletul la puterea absolut!

Înveţi să nu crezi

A început cu o mică înţepătură, o durere surdă care venise de nicăieri şi prevestea un mare nimic. Te-am privit în ochi pentru ultima dată, ştiind că ai să pleci. Nu o să mă opun, nu are sens. Încet încet, cu fiecare îmbrăţişare şi fiecare replică pierdută printre pahare te-am scos din suflet, la marginea lui, la marginea gândului unde durerea nu are limite în încercarea de a se opune destinului. Implacabil, fiecare vorbă urmată de un zâmbet în care se pierdea şi ultima literă pe care sufletul o înţelesese nu făcea decât să reseteze polii unui magnet care nu existase până atunci. Fără să ştiu visul s-a terminat, cenuşa iernii s-a aşternut şi te-am găsit în mijlocul sufletului meu, străpungând inima şi mintea cu rădăcinile tale seculare. Te-ai strecurat acolo ca o pisică, neauzită şi nevăzută... Tu eşti în centru sufletului meu, impregnată bine, acolo unde eu nu voi ajunge niciodată pentru că nu vreau să îţi pătez amintirea... Eu merg acolo unde mă va duce drumul. Te-am scos din suflet când te-am îmbrăţişat, cu ochii în el definitiv te-ai impregnat... Into the nothing, no hidden catch, no strings attached, don't wake me 'till the morning after...

Fade away

Când singurătatea nu mai e de ajuns pentru a vindeca rănile trecutului, când nu mai e loc pentru altcineva în sufletul închis şi aglomerat în interior, când totul se stinge înainte de a începe... pe cine vei striga? Cui îi vei spune? În sufletul cui te vei pierde?

I'd Give My Heart...

Aş da totul să nu mă mai aflu aici. Dar voi reveni mereu în acest loc până când ceva va fi diferit, până când umbra care îmi stăpâneşte sufletul va fi gonită. Sunt prins în timp, captiv între o fereastră cu rama adâncă precum noaptea din visele mele, cu un chip necunoscut încătuşat de un zâmbet în reflexia de cristal a geamului, şi o uşă eternă, cu o încuietoare făurită dintr-un suflet al veacurilor, ferecată veşnic până ce unda de lumină nu va trece prin inimă. Nu e nici un crâmpei din trecut, nici o rază din viitor, e doar puţin amar dintr-un prezent cu nuanţe şterse de rutina zilnică. Închis în mine privesc spre tine şi nu te recunosc. Îmi văd visul în ochii tăi şi îmi caut scăparea pe buzele tale, ştiind că într-un final voi rămâne doar eu cu greşelile mele, sfărâmându-mi crucea sub paşii titanici cu care îndoiala îşi face loc în sufletul meu. O altă cruce îi va lua locul, una construită de inima care nu va renunţa niciodată. Ochi din apa ce răsună, părul prevestind furtună, gura strop din clar de lună, suflet divin alb ca de vin. I'd give my heart to know your name and save your soul, just that my heart ain't mine anymore, as my soul is sold so yours can break free and live on...

16 iulie, ultimul val dulce-amar

E doar un val. Nu e nici rece, nici cald, dar îmi lipeşte tot nisipul de corp, doar pentru ca următorul val să îl şteargă ca şi cum nu ar fi fost. Mă ridic doar că să mă retrag puţin din calea apei. Puţin dar de ajuns cât să nu mă mai atingă valurile. Mă aşez iar jos şi încep să ascund o amintire într-un desen pe nisip. Vine valul şi o transpune pe luciul apei, purtând-o spre ţărmuri numai de el ştiute. Şi mai culeg o amintire din suflet şi o trimit, o trimit cu tot cu amarul şi cu lumina ei. Şi ea dispare odată cu următorul val. Dar susurul mării se schimbă şi retragerea unui val lasă în urmă o amintire răspuns, un zâmbet cald desenat pe nisip, legat de un nor printr-un desen abstract. Recunosc zâmbetul şi îmi încolţeşte amarul în colţul gurii. O voce caldă şi doi ochi adânci îmi întind o mână şi îmi şoptesc că soarele a răsărit şi trebuie să mergem. Nu mă întorc să văd chipul, doar mă ridic din inerţia amintirilor. Dar apa se tulbură în câteva acorduri de chitară şi mă împietreşte. Sting - Fragile, deci am primit un mesaj, aşa că totul se spulberă într-o amintire nescrisă a omului care nu a văzut niciodată marea. Mă trezesc. La radio se aude Adele - Someone Like You, şi opresc tonul de apel al telefonului doar ca să aud melodia de la radio. Mesajul? E vocea din vis, "Salutări de la mare! :-)" Răspund şi las melodia să curgă odată cu dulce-amăruiul visului. Pornesc mp3-ul. Breaking Benjamin - Hopeless... as i am right now... Sweet Dreams!

Grabiti...Mult Prea Grabiti...

Amintiri legate in lanturi, uitate in colturi intunecate, menite sa fie reinventate in suflete luminate. Si poate ca totul e in van, poate ca nimic din tot ceea ce vedem nu e real si visam inchisi intr-un suflet diafan care ne protejeaza de tot ce e in jur. "Daca azi e doar o poarta deschisa spre ieri..." Dar azi va fi mereu o poarta deschisa spre ieri pana ne vom ciocni si nu ne vom mai putea desprinde de cel/cea din fata noastra, pana ne vom contopi intr-o supernova a sufletelor pierdute in timp si spatiu, departe de ei, departe de noi, departe de sufletele pline de lacrimi si de ochii goi.

PS: Timpul a rămas acelaşi, numai că noi ne grăbim spre un miraj care se pierde mereu în zare, mereu acolo, mereu mai aproape dar în acelaşi mod mereu tot mai departe. Şi aşa lăsăm în urmă fiecare zi, fiecare clipă, pentru că noi suntem cei care avem viteză, cei care refuzăm să ne oprim, pentru ca într-un final să se producă inevitabilul, să uităm cine suntem, privindu-ne ca pe un lucru pe lângă care am trecut cândva cu viteză, fără să ne recunoaştem...

In Ochi Lin Pelin

Despletit păru-i fin, negru şi lin, captivă în oglindă şi în lumea adormită, priveşte cu inima palida lumină, tânjeşte cu trupul atingerea-i fină. Şi caută în vise imaginea care din lumea reală aduce salvare. Visează la îngeri, cristal lăcrimează şi speră zâmbind fiindcă ei o veghează. Despletit păru-i fin pe umeri agale, privesc în oglindă şi chipu-i dispare. Nu are un nume, doar ochi de foc are, e doar a mea umbră în zile cu soare. Pic de albastru pe cer doar senin, în suflet doar dor şi-n ochi lin pelin...

A ochilor îmbrăţişare

Un fulg. Urmat de un altul. Şi încă unul. Ninge de parcă ziua de azi nu are început şi nici sfârşit, de parcă răsuflarea caldă ar fi un criminal tăcut care face victime în fiecare clipă... Privesc în jos şi măresc ritmul paşilor. Zapada ce se adună din ce în ce mai multă în calea mea începe să scârţâie la fiecare pas... Deschid ochii doar ca să îi pot ţine închişi, doar ca să uit, pentru că ziua de mâine trebuie să aibă şi alt înţeles decât goana nebună după liniştea noastră pierdută. La viteză maximă ne izbim în plin de cei care aleargă la fel ca şi noi. O privire, o vorbă plină de lacrimi, o lacrimă umplută cu un sărut amar, un sărut plin de amintiri ale unor vremuri în care inocenţa nu era o ţintă şi a spera încă mai avea ceva din lumina ochilor ce nu renunţă niciodată. Totul durează atât de mult, dar se termină exact în momentul ciocnirii... Ne reluăm cursa nebunească pentru liniştea care e mereu cu un pas înaintea noastră. Privim în ochi adevărul şi nu ştim sigur dacă ceea ce vedem e real sau doar un miraj al unei minţi prea obosite să mai facă diferenţa între realitate şi mit, între un vis curmat brutal de alarma unei noi zile de muncă şi şoapta unei fantome plasmuită de o inimă plină de întuneric. Deschid ochii şi privesc feţele celor din jur. Se citeşte teamă, uşurare... Nu ştiu de ce m-am trezit iar. Încep să simt frigul. Mă ridic cu greu, de parcă aş fi primit în restart şi singurul lucru care a rămas e frigul. Cum pot să mă simt atât de gol şi totuşi să simt cum singurătatea pe revarsă prin toţi porii şi îmi inundă toate gândurile. O iau de la capăt dar rămân cu frigul în interior... Ce îmi doresc? O îmbrăţişare, atât. Lumina unor ochi şi o îmbrăţişare sunt singurele lucruri care mai ating adiacent liniştea după care alerg. Cât costă ele? Un fulg de nea, o floare dalbă fără de cusur, o lacrimă cristalină care se insinuează pe obrajii îmbujoraţi... Alerg, mă las dus de vânt, îmi aleg singur forma şi mă prăbuşesc pe buzele ei, pierzându-mi orice urmă sau năzuinţă. Pentru că eu sunt fiecare fulg de nea care cade, se topeşte şi se pierde în ochii ei, plini de soare şi vis. Şi voi cădea la infinit până când nu o să mă mai trezesc şi o să rămân doar o amintire efemeră ce veghează din spatele lunii pline. Cerem scuze şi iertare visului ce azi iar moare, plini de lacrimi şi pelin, toate ascunse într-un suspin... Speranţa arde tot mai tare,în buzele rupte din soare,lumina râsului din mare şi-a ochilor îmbrăţişare...

Symbol Of My Faith

Incepem prin a renunta. Prin a renunta la intuneric, lacrimi,la pasii marunti prin ploaie, la capul plecat atunci ne doare sa privim in jur sau sa respiram. A rasarit soarele si, in ciuda gerului care infloreste bujori pe obraji, vad cum un zambet inmugureste pe fata ei. Pasesc inainte, renuntand la tot. Un pas mare in gol, in aerul inghetat, peste o cadere inevitabila, peste tot ceea ce pare sa ma tina legat cu spatele la zid in viata asta. Si totusi nu cad...Dar nici nu plutesc. Imi pierd echilibrul si simt frica si nesiguranta in corpul si in sufletul meu. Dar e alegerea mea si numai a mea. Ii vad privirea si inchid ochii gandindu-ma ca ma tine brate, in acelasi mod prostesc in care adorm in fiecare seara, in acelasi fel ciudat de a-mi ascunde tristetea si furia, in acelasi mod in care renunt pentru a putea continua. Invaluit in lumina ochilor ei renunt la ultimul fir de constiinta care ma insoteste peste haul albastru cascat sub mine. Am adormit si o tin in brate si sufletul meu nu vrea mai mult... Poleita de soare, cu ochii visatori, cu obrajii imbujorati si cu zambetul inmugurit pe chip ma priveste, ma imbratiseaza si...dispare... Acolo nu sunt decat eu, cel care paseste peste prapastie... Si adorm, invaluit in imbratisarea ei, ca in fiecare seara...