Welcome to the Masquerade

E masca mea, e masca ei, dar e adevărul comun. Între un vulcan şi un taifun nu poţi decât să pui masca şi să răbufneşti cu toată puterea. E orgoliul sufletului care nu se vrea învins de minte, care nu ştie ce înseamnă să te opreşti chiar dacă merge de mult în genunchi. În spatele feţei de împrumut nu mai e nimic. E totul în răsuflarea care răzbate masca, în urma lăsată de genunchii care se afundă în lava care încearcă să înghită tot. Nu mai e nici o urma de durere, nu a mai rămas nimic din tot ce a fost, e doar o bucată din ceva numit conştiinţă care s-a agăţat de colţul ochiului şi nu se lasă urnită de furia taifunului. E un joc al măştilor, e o picătură de venin, de inconştientă, de lumină în întuneric, o picătură de amintire în vocile celor care încă mai simt ceva şi nu sunt doar zâmbete întipărite pe nişte măşti uitate pe chipul unui copil care vede prima dată un fulg de nea. Nu mai e nici un vulcan, nu mai e nici un taifun, e doar masca, eu nu mai sunt de mult acolo unde mă vede lumea, acolo unde mă crede lumea, aşa cum mă crede lumea. Masca nu e o pavăză, nu e o metodă de protecţie, nu e un alt eu. Ninge cu fulgi mari şi cu lacrimi, e totul alb în jur şi ninge cu vise, ninge cu dor şi eu sunt cenuşa unei măşti arse de speranţe interzise...