Destroyed... The Last Time

Era că un nor alb. Fără avertisment, fără grabă, leneş şi simpatic s-a aşezat pe inima mea. Nu ai vrut să-l goneşti. Şi eu, în copilăria mea, mi-am lăsat mintea să schimbe un fulger cu el, sperând să-l alunge. Nu a reuşit, ba chiar i-a dat o tentă cenuşie, plină de plumb. Şi nici atunci nu am putut să-l alung. Te aveam pe tine şi asta era tot ce conta. Sau oare te mai aveam? Cu sămânţa de neîncredere prinzând rădăcini adânci în suflet, am încercat să îi neg existenţa. Dar ai venit şi i-ai udat rădăcina şi ai umplut de apă norul în încercarea de a îmi condamna felul de a fi. A urmat o ploaie de palme, la care am rămas neclintit, îndurerat şi cuprins de tristeţe. Iar tristeţea s-a transformat într-o umbră ce s-a alăturat norului. Era aşa de uşor să mă condamni, să mă cataloghezi, să îmi ceri explicaţii pentru nişte lucruri pe care eu nu le făcusem vreodată. Nu ai înţeles şi, în încercarea de a te face pe tine să înţelegi, eu am început să mă îndepărtez. Refuzam să cred că rădăcinile de îndoială nu puteau fi scoase, că totul se năruie. Dar tu nu regretai şi cu abilitatea de a rezista moştenită de la o statuie de piatră, priveai cum sufletele noastre se rupeau în bucăţele, nu regretai nimic şi nu îmi dădeai de ales. Între două suflete distruse şi condamnate, neîncrederea şi tristeţea naşte monştrii. Şi atunci am devenit surd, am renunţat să mai ascult altceva în afară de sunetul sângelui ce încerca să fugă din sufletul meu şi al paşilor ce urmau la rând în faţă mea. Am aruncat în spatele meu grăuntele de furtună şi am urmat scânteia ce în şoptea la ureche un murmur de libertate. În acel moment mi-aş fi dorit, pentru o secundă, să schimbăm locurile, să schimbăm sufletele, să alergi şi tu spre vârful unui deal pe care nu aveai cum să îl mai găseşti vreodată. Îmi doream ca tu să fi liberă şi eu înlănţuit, tu să pluteşti şi eu să cad. Dar secunda de visare a trecut şi raţiunea din tine a înfipt în inimă ultimul pumnal cu venin. Şi sufletul a păşit primul, trăgând după el trupul care, în inima lui, a sfărâmat ultima oglindă de speranţă. Şi la primul pas s-a aprins o nouă lumină. A prins aripi şi mi-a acoperit inima, a curăţat-o de neîncredere şi a spulberat cu lumina norul din mine care în tuna şi fulgera. Am păşit prin oglindă, am spart orice prejudecată, am atins aripile luminii şi am lăsat-o să îmi umple golul care lovea în mine şi în toţi cei din jurul meu. Nu am privit înapoi. Asteptasem aşa de mult un suflet care să închidă cercul meu incomplet încât uitasem că dacă eu nu eram acolo cercul nu mai exista. Ziua de mâine va fi altfel, pentru că ziua de ieri, pe care o aşteptasem cu atâta ardoare, s-a dovedit a fi doar o iluzie. Am renunţat, sunt vinovat pentru că nu am vrut să te văd distrusă înaintea mea de ceea ce aş ei devenit. Am rămas doar cu speranţa şi cu chipul necunoscut care va apărea odată cu ea... "Holding the hand that holds me down, I forgive you, forget you, the end"