Se rostogoleste la pamant. Si in fiecare clipa se mai desprinde ceva din ea. Fiecare bucatica desprinsa se rostogoleste la randul ei. La final, toate se regasesc in acelasi loc. Umezite de ploaia care nu inceteaza, isi gasesc linistea la temelie. Isi asteapta linistite suratele, bucatele mici care vin ca o avalansa. Erodate de ploaie, urgisite de vant, toate isi gasesc locul la temelie. Intre o ploaie de cuvinte si temelia tacerii mereu vom alege tacerea. O liniste aparte inconjoara temelia, la fel ca norul care survoleaza sufletul si tot arunca vorbe din cand in cand, incercand sa gaseasca bresa intre doua bucatele si sa le desprinda. Si se desprind intr-un final, dau senzatia de separare dar raman impreuna, calatoresc si se aseaza cuminti la umbra zidului care devine din ce in ce mai mic. Cetatea sufletului se prabuseste. In fata grijior, datorita durerii care zilnic o pune greu la incercare, oglindita de singuratate, lovita de vorbe nesabuite spuse in clipe desarte. Nu mai stie nimeni care a fost prima piatra desprinsa, nici cand s-a desprins sau de ce. Tot ce stiu e ca nimic nu mai e la fel si totusi nimic nu s-a schimbat. Intr-o ordine numai de ele stiuta, caramizile se aranjeaza intr-o alta forma, sub alte cuvinte, dar cu aceeasi lumina in minte. E doar un pas inainte, o prabusire necontrolata, o idee care nu se lasa uitata. La marginea zidului se creeaza un alt zid. Erodata de ploaia celor care distrug fara sa stie, sufletul si-a regasit forma la doi pasi distanta. E tot acolo, e acelasi...Si totusi nu mai are aceeasi forma, nu mai are aceeasi legatura, nu mai are aceleasi legaminte. Si e tot un suflet, e tot un gand furat in goana mare, e aceeasi dorinta doar cu o ardoare mai mare. Priveste in ceata si vede cum un alt nor se indreapta spre el. Cetatea sufletului s-a reconstruit, si-a regasit menirea. Dar pana sa vina ploaia rasare soarele. Lumina picteaza cetatea in culori doar de inima stiute, iar caramizile reunite vibreaza intr-o melodie uitata de mult printre paginile lacrimilor ce nu vor fi vreodata citite. E o noua zi, o noua provocare, pentru ca aseara am plans si astazi voi zambi, chiar daca seara sufletul in abisul melancoliei si al lacrimilor se va prabusi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu