Crying me out like a violin

Nu... Nu e felul meu de a vedea lucrurile, nu e modul meu de a face lucrurile, nu e gândirea mea. Şi asta pentru că nu e nimeni la capătul firului, nu mai există nici un suflet la cârmă, nici o linie atunci când deriva e singura mea linie dreaptă. Nu cer nimic, nici atunci când nu pot da şi nici atunci când aş vrea. E absurd să cred că un om în derivă mai poate avea o ţintă. Un automatism creat din dorinţa de a ajunge la final mă poartă în fiecare zi înainte. Şi zbuciumul din interior se linişteşte. Mai vezi o rază de speranţă pe chipurile celor din jur, o vorbă bună fără să te simţi luat pe sus şi aruncat într-un carusel al emoţiilor în care instinctul e cel care preia controlul. Şi tăcerea preia controlul. Observi, comentezi doar când eşti întrebat, închizi în tine orice ar putea deranja. Odată cu tăcerea vine şi liniştea. Liniştea care lasă loc doar unei viori care îşi cântă destinul în mâinile celor din jur. Sunt note şi lacrimi, e cântecul nesfârşitelor patimi, e firul din apă ce tulbură marea, e liniştea notelor ce îmi arată calea... Nu, nu am ajuns acolo şi nu voi ajunge prea curând, nu cât timp liniştea în care mă cufund nu se va împleti cu notele ce ies din struna viorii prin care destinul se ţese cântând...