Destroyed... The Last Time

Era că un nor alb. Fără avertisment, fără grabă, leneş şi simpatic s-a aşezat pe inima mea. Nu ai vrut să-l goneşti. Şi eu, în copilăria mea, mi-am lăsat mintea să schimbe un fulger cu el, sperând să-l alunge. Nu a reuşit, ba chiar i-a dat o tentă cenuşie, plină de plumb. Şi nici atunci nu am putut să-l alung. Te aveam pe tine şi asta era tot ce conta. Sau oare te mai aveam? Cu sămânţa de neîncredere prinzând rădăcini adânci în suflet, am încercat să îi neg existenţa. Dar ai venit şi i-ai udat rădăcina şi ai umplut de apă norul în încercarea de a îmi condamna felul de a fi. A urmat o ploaie de palme, la care am rămas neclintit, îndurerat şi cuprins de tristeţe. Iar tristeţea s-a transformat într-o umbră ce s-a alăturat norului. Era aşa de uşor să mă condamni, să mă cataloghezi, să îmi ceri explicaţii pentru nişte lucruri pe care eu nu le făcusem vreodată. Nu ai înţeles şi, în încercarea de a te face pe tine să înţelegi, eu am început să mă îndepărtez. Refuzam să cred că rădăcinile de îndoială nu puteau fi scoase, că totul se năruie. Dar tu nu regretai şi cu abilitatea de a rezista moştenită de la o statuie de piatră, priveai cum sufletele noastre se rupeau în bucăţele, nu regretai nimic şi nu îmi dădeai de ales. Între două suflete distruse şi condamnate, neîncrederea şi tristeţea naşte monştrii. Şi atunci am devenit surd, am renunţat să mai ascult altceva în afară de sunetul sângelui ce încerca să fugă din sufletul meu şi al paşilor ce urmau la rând în faţă mea. Am aruncat în spatele meu grăuntele de furtună şi am urmat scânteia ce în şoptea la ureche un murmur de libertate. În acel moment mi-aş fi dorit, pentru o secundă, să schimbăm locurile, să schimbăm sufletele, să alergi şi tu spre vârful unui deal pe care nu aveai cum să îl mai găseşti vreodată. Îmi doream ca tu să fi liberă şi eu înlănţuit, tu să pluteşti şi eu să cad. Dar secunda de visare a trecut şi raţiunea din tine a înfipt în inimă ultimul pumnal cu venin. Şi sufletul a păşit primul, trăgând după el trupul care, în inima lui, a sfărâmat ultima oglindă de speranţă. Şi la primul pas s-a aprins o nouă lumină. A prins aripi şi mi-a acoperit inima, a curăţat-o de neîncredere şi a spulberat cu lumina norul din mine care în tuna şi fulgera. Am păşit prin oglindă, am spart orice prejudecată, am atins aripile luminii şi am lăsat-o să îmi umple golul care lovea în mine şi în toţi cei din jurul meu. Nu am privit înapoi. Asteptasem aşa de mult un suflet care să închidă cercul meu incomplet încât uitasem că dacă eu nu eram acolo cercul nu mai exista. Ziua de mâine va fi altfel, pentru că ziua de ieri, pe care o aşteptasem cu atâta ardoare, s-a dovedit a fi doar o iluzie. Am renunţat, sunt vinovat pentru că nu am vrut să te văd distrusă înaintea mea de ceea ce aş ei devenit. Am rămas doar cu speranţa şi cu chipul necunoscut care va apărea odată cu ea... "Holding the hand that holds me down, I forgive you, forget you, the end"

Only When I Sleep

Cu zeci de amintiri şi gânduri rebele, cu mii de culori pictate pe el, cu suflete moi în zile senine, cu lacrimi de ceară în lumânări suspine. Fără să cauţi şi totuşi găsind, fără cuget dar în suflet simţind, păşeşti înainte pe drumul de foc şi rupi azi din suflet ce nu stă în loc. Pe drumul de lacrimi în ceaţa de gheaţă, vezi ca printr-un fulger speranţa de-o aţă. Păşind înainte, în timp implacabil, desfaci şi refaci al căii delir. Nebun, îmbătat de fiori, pierdut printre flori, rememorezi un sărut şi flăcările ce le-ai avut. Pe drumul de foc cu paşi pe mijloc, cu sufletul ars şi gândul în ceas, purifici venin, rescrii un destin. Pe drumul de gheaţă nu e pic de ceaţă, e doar un mic înger prescris pe un zâmbet. Pe drumul prezent, prin subconştient, cu sclipiri de mare din visele tale, cu râs cristalin de bucurie plin, cu ochii sihaştri din curcubeu te naşti, speranţă de mei cu suflet de tei, cu stele făclii în nopţile târzii, cu raze de floare renasc iar agale prin şuviţe moale din părul cicoare, captiv cu noroc în ochii de foc în zile cu soare trezit cu un sărut în braţele tale...

Before Yesterday... After Tomorrow

Se rostogoleste la pamant. Si in fiecare clipa se mai desprinde ceva din ea. Fiecare bucatica desprinsa se rostogoleste la randul ei. La final, toate se regasesc in acelasi loc. Umezite de ploaia care nu inceteaza, isi gasesc linistea la temelie. Isi asteapta linistite suratele, bucatele mici care vin ca o avalansa. Erodate de ploaie, urgisite de vant, toate isi gasesc locul la temelie. Intre o ploaie de cuvinte si temelia tacerii mereu vom alege tacerea. O liniste aparte inconjoara temelia, la fel ca norul care survoleaza sufletul si tot arunca vorbe din cand in cand, incercand sa gaseasca bresa intre doua bucatele si sa le desprinda. Si se desprind intr-un final, dau senzatia de separare dar raman impreuna, calatoresc si se aseaza cuminti la umbra zidului care devine din ce in ce mai mic. Cetatea sufletului se prabuseste. In fata grijior, datorita durerii care zilnic o pune greu la incercare, oglindita de singuratate, lovita de vorbe nesabuite spuse in clipe desarte. Nu mai stie nimeni care a fost prima piatra desprinsa, nici cand s-a desprins sau de ce. Tot ce stiu e ca nimic nu mai e la fel si totusi nimic nu s-a schimbat. Intr-o ordine numai de ele stiuta, caramizile se aranjeaza intr-o alta forma, sub alte cuvinte, dar cu aceeasi lumina in minte. E doar un pas inainte, o prabusire necontrolata, o idee care nu se lasa uitata. La marginea zidului se creeaza un alt zid. Erodata de ploaia celor care distrug fara sa stie, sufletul si-a regasit forma la doi pasi distanta. E tot acolo, e acelasi...Si totusi nu mai are aceeasi forma, nu mai are aceeasi legatura, nu mai are aceleasi legaminte. Si e tot un suflet, e tot un gand furat in goana mare, e aceeasi dorinta doar cu o ardoare mai mare. Priveste in ceata si vede cum un alt nor se indreapta spre el. Cetatea sufletului s-a reconstruit, si-a regasit menirea. Dar pana sa vina ploaia rasare soarele. Lumina picteaza cetatea in culori doar de inima stiute, iar caramizile reunite vibreaza intr-o melodie uitata de mult printre paginile lacrimilor ce nu vor fi vreodata citite. E o noua zi, o noua provocare, pentru ca aseara am plans si astazi voi zambi, chiar daca seara sufletul in abisul melancoliei si al lacrimilor se va prabusi.

Răspuns fără întrebare

"Turn around and smell what you don't see" Încă odată. Nu e o lovitură grea. Dar repetarea ei obsesivă mă oboseşte, îmi curmă răbdarea şi îmi ascute toate simţurile până le simt cum încep să cedeze. De la acut la mut nu e decât un sărut plin de ardoare şi scurt, un pahar de durere şi pelin dintr-o suflare băut. Îmi caut echilibrul şi sunt iar lovit. Insistent şi fără nici o intenţie paşnică, vibraţiile îmi seceră ultimele gânduri. S-a mai dus o notă. Timidă şi destul de fragilă cât să încapă prin sita privirilor care mă cercetează, a reuşit să treacă de partea cealaltă, să evadeze, să uite. De fapt am mai pierdut o parte din mine. Cu spatele la sită mă ridic iar de la pământ şi privesc cu întristare la umbra care îşi pregăteşte următoarea lovitură. Nu o întreb dacă e tot ce poate, nu mă întreb dacă se poate mai rău pentru că ştiu sigur că e posibil. O singură lovitură plasată unde trebuie şi mintea mea ar fi de partea cealaltă. Aş fi liber de conştiinţa mea care îmi tot trasează linii şi îmi interzice lucruri. Aceeaşi lovitură. Surdă şi oarbă, durerea se acutizează. Închid ochii doar pentru a îi deschide iar. Nu cedez. Refuz să devin umbra care loveşte în altcineva, refuz să îmi uit numele, refuz durerea. Rămân în picioare şi văd cum, lipit de sită, se cerne sufletul meu dincolo de ea, se cristalizează şi se ascunde de tot ce e în jur. Şi totuşi sunt încă în picioare deşi loviturile sunt din ce în ce mai puternice şi sapă mai adânc în interior. S-a dus şi lumina ochilor precum rândurile care se şterg din cartea viselor în loc să se aştearnă precum praful de stele. Nu se schimbă nimic. Umbra loveşte mereu, cu alt chip, cu alte prejudecăţi, cu o dorinţă inconştientă de a mă vedea precum ea. Am ales un mod de a vedea lucrurile, o parte a sitei care îmi cerne gândurile, o parte a lumii care impune standarde ridicole. Încet încet trec de partea cealaltă a sitei. Mă preling dureros printre vorbe fără rost, trec prin infiltrare precum un răspuns fără întrebare, trec pe ascuns în tabăra celor pe care trecutul din urmă i-a ajuns. Sunt de partea cealaltă şi o lovitură mă trimite direct în genunchi. Mă ridic şi mă întorc doar ca să văd aceeaşi umbră... Sunt prins în sită şi lovit din ambele părţi. Trecutul nu e decât o istorie care revine precum navele unui crucişator de luptă şi îmi lovesc conştiinţa în fiecare clipă. Nu pot să mă împart, Nu vreau să fug, vreau să rămân şi să lupt pentru lumina ochilor ce mi-a fost hărăzită, pentru că sufletul nu e decât o oglindă cernită, o lacrimă a inimii din lumea viselor care niciodată nu abdică....... "Look around just people, can you heart their voice, find the one who guides you to the limits of your choice"

Crying me out like a violin

Nu... Nu e felul meu de a vedea lucrurile, nu e modul meu de a face lucrurile, nu e gândirea mea. Şi asta pentru că nu e nimeni la capătul firului, nu mai există nici un suflet la cârmă, nici o linie atunci când deriva e singura mea linie dreaptă. Nu cer nimic, nici atunci când nu pot da şi nici atunci când aş vrea. E absurd să cred că un om în derivă mai poate avea o ţintă. Un automatism creat din dorinţa de a ajunge la final mă poartă în fiecare zi înainte. Şi zbuciumul din interior se linişteşte. Mai vezi o rază de speranţă pe chipurile celor din jur, o vorbă bună fără să te simţi luat pe sus şi aruncat într-un carusel al emoţiilor în care instinctul e cel care preia controlul. Şi tăcerea preia controlul. Observi, comentezi doar când eşti întrebat, închizi în tine orice ar putea deranja. Odată cu tăcerea vine şi liniştea. Liniştea care lasă loc doar unei viori care îşi cântă destinul în mâinile celor din jur. Sunt note şi lacrimi, e cântecul nesfârşitelor patimi, e firul din apă ce tulbură marea, e liniştea notelor ce îmi arată calea... Nu, nu am ajuns acolo şi nu voi ajunge prea curând, nu cât timp liniştea în care mă cufund nu se va împleti cu notele ce ies din struna viorii prin care destinul se ţese cântând...

Lost...

"Avem puterea de a trece peste tot ce ni se petrece"... E doar o furtună. În mintea şi în sufletul meu număr filele ce se ridică la cer arzând precum zilele de vară îşi iau rămas bun privindu-ne printre ramurile unui copac. Poposit la umbra unui tei îmi ard filele trecutului şi las cenuşa lor să mă pătrundă, să îmi aducă aminte că nimic nu se va schimba până nu voi învăţa. Îmi lipesc sufletul de tei şi îi ascult povestea ce dăinuie de secole, povestea călătorilor pierduţi şi regăsiţi în umbra inimii lui. Un fulg de nea şi un spic de foc prinse într-o rază de-al soarelui noroc, a ştii, a vrea şi a uita sunt doar trei din pleiada de furtuni din mintea mea. La fel ca filele din trecut şi mireasma de tei mi se întipăreşte pe inimă cu litere de foc. Mă cufund în marea de vise, în speranţe cu litere nescrise, în braţele ce mă cuprind şi poartă numele ochilor ce mă urmăresc prin porţi închise, în îmbrăţişarea trăirii interzise! I live to see the eyes that will see inside me the feelings that should not be for it will never be meant to be anything else besides reverse psychology!