Carnival Of Rust

Încă un pas si gata. Se aşează pe rucsac si oftează. Nu a ajuns nimeni încă. Păcat că locul 1 nu se premiază. Locul 1 în cazul asta primeşte o porţie de singurătate. Loveşte cu piciorul în rucsacul care ascultă cuminte si încasează în liniste ritmul ce imită o balada veche. Pădurea e aprope şi se aude sunetul vântului care aleargă printre copaci cu ultimele raze de soare. Dacă nu ar fi oboseala ar lua o poteca la pas şi ar mai uita. Şi mai e si pârâul, mic şi limpede, taie luminisul în mai multe porţiuni, fiecare aparte. Din când în când răzbat sunete de la cabană, semn că pustietatea nu e chiar aşa de amară, chiar aşa de adâncă. Trage aer adânc în piept si înfige cu năduf primul băţ de la cort în pământ. Trebuie încă puţin că să fie în siguranţă, să nu îl zboare un vânt uşor ce aduce cu sine un miros de ploaie si iarbă umedă. Nu mai e mult şi o să plouă, deci ar trebui să se grăbească. E gata scheletul cortului. Priveşte cu nostalgie prelata cortului, încercând să ghicească unde a văzut acesta prima ploaie. Albastră, ridată si aspră, prelata se aşează cuminte peste scheletul fixat bine în peticul de pământ care se dovedise mai drept decât celelalte. Greu de crezut că e impermeabila când te uiţi cum rânjeşte ironic printre pliurile trasate involuntar de vreme pe ea. Încep să se arate norii la orizont. Sacadat, încet si cu un ritm perfect, rând pe rând, pironii care ancoreaza cortul îl fixează pe acesta intr-o strânsoare perfectă. Capetele lor dispar sub firele de iarbă si transformă ranjetul ironic al prelatei albastre într-un surâs suav, pierdut pe o pânză ce îşi aştepta pictorul pentru a căpăta un înţeles. Mai întârzie, normal. Trânteşte telefonul în cort lângă rucsac, scoate un sandwich, mp3-ul si aparatul foto. Închide cortul si pleacă spre pădure. Nu vor ajunge curând şi poate, între timp, descoperă ceva interesant în împrejurimi. Se opreşte la marginea pădurii. Un aer rece vine din interior, semn că soarele nu are nici o putere acolo. Se aşează sub trunchiul unui copac intrebandu-se dacă nu cumva bunicii s-au aşezat sub acelaşi copac cu foarte mulţi ani în urmă. Închide ochii si lasă capul pe spate, lipindu-si ceafa de trunchiul copacului. Spune-mi o poveste... Si copacul îi vorbeşte, murmură şi se clatină. Lipeşte palma de trunchiul brazdat de secole si încearcă să înţeleagă ce i se povesteşte. Se vorbeşte despre doi, se întreabă de ce e doar o persoană acum la şezătoare sub oblăduirea lui. Închide ochii şi nu ştie ce să îi răspundă. Doar că a primit un refuz şi atât. Simplu şi crud, o negare fără de înţeles şi din cauza căreia nimic nu avea sens din toată excursia asta. Dar îşi regăseşte echilibrul în murmurul frunzelor. Se ridică agale, cu spatele lipit de trunchiul ce îşi termină în vise povestea fără sfârşit. Priveşte către luminiş, către ochiul din acea pădure, către liniştea aşternută peste vale. O adiere aduce cu ea primii stropi de ploaie, primele lacrimi, primul fulger,prima împunsatură. Trebuia să fie acolo şi totuşi nu e. Dar veghează, priveşte şi simte totul prin ochiul acela de pădure. Între timp a ajuns şi restul trupei. Se aşează încă două corturi, toate trei îndreptate spre centrul în care se înaltă acum un foc mic. Se pregăteşte ceai cald, se spun glume şi se înaltă voia bună spre cer. Stă în gura cortului si priveşte la toţi. Sticla de bere aflată lângă glezna stânga îi trimite fiori reci până în genunchi. Ar mai lua o gura de bere dar ce sens are...? Se cântă dar voia bună intră în rezonanţă doar cu exteriorul. În interior sufletul îi trimite fiori reci care trec de dincolo de raţiune si paralizează totul. O cană de ceai caldă îi este subtil pusă lângă bere. Nu vrea nimeni să deranjeze. Zâmbeşte cald dar vorbele sunt reci, ieşite parcă dintr-un corp ce nu are spiritul prezent. Plouă. În sfârşit ploaia a început să cadă. Timidă doar la început, şi-a continuat recitalul într-o armonie de culori nuanţe numai de lacrimi ştiute. O veşnică întrebare, si acelaşi veşnic răspuns. "Da, sunt bine!" Numai că nici macar buzele nu mai cred acele cuvinte, dar insinuează un surâs la finalul răspunsului pentru întărirea minciunii. E un privilegiu, acela de a putea întoarce spatele şi de a merge pe drumul tău când totul arde în jur. E un blestem, acela de a respira acelaşi aer cu soarta când sângerează toate intenţiile prin rănile din suflet. E un suflet dulce-amărui, când jocul de a obţine ce dorim face alegeri din dorinţa de a nu pierde. E ploaie, e munte, e foc şi pădure, e iarbă şi rău, e îndoială si vină, zâmbet amar de rugină, un suflet ce merge prin viaţa cu singurătatea de mână.

Closer to you...Bright Lights

o notă.slabă şi plăpândă, abia dacă răzbate dintr-un difuzor oarecare aflat în capătul celălalt al încăperii. dar de cum a început am ştiut că liniştea mea a dispărut. îmi doream doar să mă cunoască,să mă vadă,să ştie că exist,că pot fi următoarea notă pe un portativ înecat în lacrimi.şi am fost.am fost şi prima şi ultima notă.am fost şi a fost,dar nu a fost să fie. eram din ce în ce mai aproape de ce îmi doream,dar eram din ce în ce mai singur,mai stingher,mai pierdut între două acorduri de inimă strânsă între corzile unui pian,ciupită precum o chitară exact înainte de un ritm nebun al unor suflete ce s-au regăsit după ce au fost despărţite de timp. closer to you... am fost oare chiar atât de aproape dar niciodată acolo unde aş fi vrut să fiu? priveam în oglinda ochilor tăi şi realizam că fiecare pas care mă aducea mai aproape de fapt mă îndepărta,că alunecam pe mirajul unui vis pierdut ce nu se putea redresa... oglinda s-a spart la primul meu cuvânt,la prima şoaptă de durere pe care sufletul meu a folosit-o drept pansament pentru rana pe care timpul o săpa cu sârg în inimă. de fapt plutisem în direcţia opusă si acum acel noi era mult prea departe pentru a mai fi atins,pentru a se mai afla la doar o aruncătură de vis.şi aşa am simţit cum totul pleacă,dispare şi se năruie de parcă nu ar fi fost niciodată aievea. şi sufletul s-a ofilit udat de atâtea lacrimi şi a devenit de piatră,a abandonat lumina pentru un colţ de linişte în întuneric,pentru că odată cu ea ai pierdut şi ceea ce erai odată, ceea ce ai fi vrut să faci şi să demonstrezi.fără sens si fără pic de înţeles aştepţi ca lumina să revină în locul ei,ca viaţa să curgă iar spre ziua de mâine şisă nu mai fie doar un deja-vu al lacrimilor stinse în inimă ieri... e final de drum pe aripi de scrum, început de zbor în şoapte de dor,sclipire de lacrimă în abis de patimă...dar nu-i decât vis plamadit în oglindă paradox al unei inimi stinse care din cenuşă vrea să se aprindă!

...Be Somebody...

Permisiunea de a uita, teama de a pierde, dorinta de a... In locul punctelor se poate pune orice, pentru ca avem dreptul de a visa la orice. Nu conteaza daca este legal sau moral, daca se potriveste cu ceea ce suntem, cu linia pe care se indreapta viata noastra, cu asteptarile celor din jur. Nu conteaza nici macar pentru ceea ce avem noi in interior pana nu se indeplineste dorinta. Regrete? Prea putine. Nu voi spune ca nu am, pentru ca ar fi ideal, pentru ca exista acolo si imi aduc aminte ca mereu am avut de ales. All the wrong choices. Mint. Nu toate, doar cateva care au contat. Mergem inainte, spre viitor. Doar ca ne impiedicam de fiecare data de ecourile care ne prind din urma. Trecutul din spatele nostru e reflexia pe care viitorul ne-o prezinta de fiecare data cand o ceva din trecut ne mai ridica un obstacol ce trebuie invins/ocolit. Trec prin obstacol, il ignor precum o greseala de proiectare. Dar cu ce pret? Cine poate afirma cu tarie ca bucata de suflet pe care am pierdut-o in timp ce treceam prin greseala fara sa o corectam nu ma va bantui pe viitor? Am evitat inevitabilul? Nicidecum. Doar l-am amanat pentru inca o rasuflare, cat sa ma prinda pe picior gresit cu prima ocazie, sa imi demonstreze ca fiecare cuvant care nu a fost spus la vremea lui isi pierde vin valoare, fiecare mana pe care am refuzat sa o intind doar pentru a da o lectie (asa cum mintea mea ascunsa in spatele unei ratiuni inumane a dorit) va cere un efort in plus pentru a imi recapata echilibrul, fiecare cuvant spus doar pentru ca asa am gandit fara sa imi dau seama ca am in fata o persoana care va fi ranita imi va ingusta drumul... Toate aceste lucruri se vor aduna pana nu va mai fi un drum, nu va ma fi nici macar o poteca. Si atunci voi vedea cat de adanc este de fapt abisul pe care nepasarea mea l-a creat. Atunci voi putea spune ca am castigat pierzand in fata a tot ce sta inchis. Luxul de a uita. Asa e mai corect. Este un lux pe care mi-l permit prea mult in ultima vreme. Pentru toate greselile uitate le voi repeta. Fight fire with fire. E uneori singurul mod in care mai pot ridica ochii din pamant uneori. Ma intorc si privesc spre ceea ce nu mai pot ignora. Pietrele aruncate care in trecut aveau un ecou mic au doar tulburau pe moment oglinda apei acum au devenit valuri. Si se opresc, rand pe rand. Lovesc in locurile din care eu nu am stiut sa ofer, in cele de neclintit, in cele de negasit pana acum chiar si de cele mai amare sau dulci cuvinte... Fortareata ce o credeam de neclintit cedeaza, isi pierde echilibrul, se lasa in voia valurilor, se preface in lacrimi si se prabuseste in voia valurilor. Nu mai exista nici un truc, nici o portita de scapare, resimt fiecare zid de care ma izbesc valurile ca si cum ar fi un fier incins care patrunde in suflet si ma pedepseste. Prin abis, cu toate ranile la vedere, un exponat a ceea ce nu trebuie facut in viata, raman abandonat la inceputul unui nou drum de valurile care si-au pierdut puterea. Nu mi-am platit greselile, nu am reparat nimic, nu am inchis nici o usa catre trecut, nu am evitat nici un abis, nu am amanat nimic. Doar am dat o forma si mi-am infruntat partea ce nu vrea sa admita ca a gresit. Dar acesta este adevarul. Si ranile ramase pe suflet vor sta drept marturie a greselilor facute atunci cand am uitat ca inainte de toate trebuie sa fiu om si sa am in primul rand suflet si doar dupa aceea ratiune... Imi cos singur rana adanca ramasa cu firul impletit din ratiune si lacrimi. Trebuie sa inaintez, trebuie sa imi dovedesc mie ca se poate. Daca cei din jur nu m-au abandonat dupa toate cele intamplate inseamna ca mai exista speranta. Si cat timp mai exista speranta voi inainta... Iertati, dar niciodata sa nu uitati!... Un An O Luna Si O Zi...Be Somebody...

Dar cine ştie? Fallen...

The difference between love and friendship is how much you can hurt each other... Aşa trebuia să se încheie. Pierdut între două pauze şi scârţâitul unei casete vechi ce refuză să mai ruleze fără să agaţe banda caut ultimul vers al unei melodii neîncepute încă. Nu e aievea, nu e nici vis, nici măcar o picătură de ploaie ce din streaşină s-a prelins. Întins pe prispă îmi adun gândurile şi împing mai departe de mine casetofonul. Renunţ la muzica pierzaniei ce reiese din fiecare amintire lipită de suflet şi de banda care are şi momente de deşteptare. E pustie curtea, e plină de suflete şi de lumină şi totuşi aşa de pustie. Sub ploaia rece şi deasă se luminează la fiecare picătură, la fiecare tresărire, la fiecare ultima amintire ce aleargă neobosită prin minte în neştire. Păşesc în ploaie şi dispar odata cu ea. Nu sunt decat o adunătură de amintiri ce nu-şi găseşte locul, o dreptă ce s-a întors din drum pentru încă un cântec, o coarda ruptă care încă mai scoate un sunet uitat de mult. Nimic nu este veşnic pe lumea asta, nici măcar sufletul. Când totul e pierdut înainte de a fi început nu poti decat să te bucuri de timpul rămas. Deasupra ploaie, dedesubt senin, în stânga durere şi în dreapta pelin. Las în urma dar nu uit, iert dar nu repet, sper dar nu mă mai mint... "Hai noroc!" se aude un glas care mă aduce relativ înapoi la realitate. Sunetul de sticle ciocnite şi vocile lor îmi aduc aminte faptul că eu trăiesc aici, acum. Dacă ar ştii că eu am plecat dintre ei înainte chiar să ajung acolo, că timpul e unicul lucru pe care îl pot da şi că tot ce va rămâne în urma mea va fi doar o umbră ce dă culoare unei măşti de mult căzute... Dar cine ştie?

Immortelle...

A început lin. Ca orice sunet de vioară ce cheamă conştiinţa la bară, ca orice mărturie în lacrimi sedimentată pe margini. Cu paşi timizi încarceraţi de ale emoţiei griji păşind spre perechea de ochi ce te roagă să i te alături, ne pierdem într-un vis cu ochii minţii de necuprins. Şi mâinile se apropie dar nu se ating precum ochii se îmbrăţişează dar nu se sting. E pas de vals desprins din vis, e strop de stea scurs din lacrima ce pe obraz s-a prelins. Din amintiri de mâine ne rotim într-o spirală lină descrisă de spaţiul aproape sufocat de liniştea cuprinsă între bătăile de inimi dintre cele două mâini. Şi mâinile se ating, corpurile se lipesc şi ochii în mintea celuilalt privesc. Nu ne privim ochi în ochi, nu cutezăm să tulburăm gândurile ce ne înconjoară. Adagio, ne scurtăm suflul cu fiecare pas, ne lipim obrajii unul de altul la fiecare tăietură de glas. În colţul gurii, pe note peline ascuns, un sărut adânc şi intens s-a strecurat, amplificat de notele unui "Quedate" cu paşi fermi acompaniat. Dansăm în continuare doar pentru a nu spulbera această visare. Dar îi cuprind în mâini faţa şi odată cu oprirea paşilor de dans ne acoperă ceaţa. Cufundat în ochii ei, ea dispare precum focul mistuie gheaţa. O oglindă ce se sparge în braţele mele, îngenunchez privind la ploaia de praf de stele în care s-au transformat ochii durerii mele. Je suis malade... Fiindcă dimineaţa o alung singur din gândurile mele,pe cea fără chip şi fără nume, ochi de curcubeu plini de lumină şi nepângăriţi de rele ascunşi în visele mele... Immortelle

.......

Nici mare nici mică, slăbită şi tristă, se pierde în lumea din lună deprinsă. Şi toarce întinsă pe braţe agale la fel ca fuiorul bunicii în zare. În zare pe prispă se pierd ochii mei, în albul desprins din mustăţile ei cu picuri de lapte prin suflete chei. Şi toarce, prin vise şi blana cea moale, adulmecă-n somn a catifea moale. La capul meu stă, din ochi i se pierde lumina din clarul blândeţei şi cerne în zile, minute secunde şi clipe... E o mică pisică ce azi prinde aripe...

"Easy to find what's wrong, harder to find what's right"

A nins. Peste toti si peste toate, peste suflete curmate de albul zilelor nepatate. A nins ca in povesti pana cand usa nu s-a mai deschis. Cu fulgi mari si gratiosi, a acoperit si ultima bucata din sufletul ala negru care se petrecea singur pe cararea abia formata pana acasa. A nins pana nimeni nu a mai stiut de nimic, pana ce si ultima bruma de tacere s-a albit. A acoperit si lacrimile si furia, a albit tot ceea ce nu poti spune oricat ai vrea cuiva. Sub povara ei a obligat lumea sa isi aduca aminte ca mai exista cineva, undeva, candva, care are mai multa nevoie de o mangaiere, de un cuvant bun si de ajutor decat are ea. A lasat in urma ei un covor imaculat. Intrati pana la brau ne croim drum prin marea de omat. O lin, e totul la fel...E liniste. E modul in care mama natura ne domoleste din cand in cand avantul luat in a o modela dupa cum vrem noi, fara sa tinem cont de consecinte. E singurul mod in care ne poate arata ca ne inselam. Din cand in cand ne reduce la tacere, ne face neputinciosi si ne arata ca noi suntem ai ei si nu ea a noastra. Pana la urma natura va continua sa existe secole intregi dupa ce va disparea si ultima noastra centrala in care ne seceram planeta centimetru cu centimetru. Nemilosi, lipsiti de scrupule si cu prea putine fapte atunci cand vine vorba sa ne aparam planeta, invatam natura sa faca acelasi lucru cu noi. Si tot noi ne miram cum de rautatea din noi se transpune in viforul de afara. Avem dorinte si doleante, le urmam pana la cer doar pentru a uita ca pe drumul nostru calcam totul in picioare. Uitam ca suntem oameni, drept urmare mama natura ne trateaza exact asa cum meritam: ca pe niste animale. Creierul si inteligenta nu pot face mare lucru in momentul in care trebuie sa ne retragem in adaposturi pentru ca nimeni si nimic nu mai sta in picioare in fata naturii. E oglinda luptei din interior. E oglinda sufletului care se umple de pelin de fiecare data cand calcam pe el si alegem altceva, e reflexia injectiei de amar pe care o injectam in el de fiecare data cand spunem "NU" si de fapt raspunsul firesc ar fi fost "DA". Si sufletul ne intoarce pelinul, de curma somnul, ne umple mintea de griji, ne scutura pana ne aducem aminte ca l-am uitat sub povara zilei de maine. Suntem la limita si nu vrem sa recunoastem, calcam inca odata si auzim cum totul se curma in noi. Mai rostim cateva cuvinte si ne prabusim. Ne prabusim in zapada alba ca omatul cu gandul ca ceva nu a mers cum trebuie, ca atunci, candva, undeva, trebuia sa alegem altceva. Inchidem ochii, uitam si lasam in urma totul, ne lasam acoperiti de zapada care cade necontenit. Suntem una cu albul din jur, sub obladuirea naturii si a stratului de zapada ne ridicam. Zapada trece de frunte dar merge inainte. Nimic nu mai are sens dar mergem inainte, uitand si uitati, pierzand si pierduti, inlantuiti in lume pana la final, privim intunericul in ochi si trecem prin el pentru a ajunge acolo unde trebuie sa fim. Pretul indraznelii? Il vom simti la prima "ninsoare", cand lacrimile vor cadea precum fulgii si pelinul din suflet se va revarsa si noi ne vom continua calatoria in lumea unde eternitatea se masoara in secunde...