All I Need On The Edge Of Nowhere

On The Edge Of Nowhere cu toti cei pe care,cu sau fara voia mea,cu sau fara voia lor, i-am uitat asternuti intr-un colt de suflet...

Shattered Loneliness

     Singuratatea. In spatele oglinzii care nu se mai reface, in spatele cioburilor care nu vor sa se mai adune, o singuratate inversata. Totul e cu susul in jos, totul e ciudat si inversat, totul e de partea cealalta a oglinzii. De fapt totul era deja in locul din care ai plecat, in locul pe care l-am parasit din dorinta de a avea totul. Am sarit peste niste etape, am calcat pe niste amintiri, am ciobit cu buna stiinta oglinda. Cu spatele la zid m-am alaturat caravanei. Suflete impovarate cu ziua de ieri, mergand prin nisipurile miscatoare ale zilei de maine. Suflete care au uitat sa pluteasca pe bucuriile clipei prezente. Si pe drum sacrifici cate putin, pierzi pe cineva, regreti si tocmai din aceasta cauza alegi sa mergi mai departe. Nu vrei sa fie totul in van, nu vrei ca la final sa te trezesti in fata unui zid de netrecut. Si cu fiecare pas se sterge cate o amintire, cu fiecare duna cucerita uiti chiar si clipe de la inceputul calatoriei. Dar nu ai cum sa uiti scopul, nu ai cum sa pierzi pelerina singuratatii care iti acopera umerii. Cusuta de inima ta, refuza sa se desparta de tine chiar si atunci cand stai in bataia vantului si te lupti cu toti cei care nu te inteleg. Ingenunchezi, te afunzi in nisip pana cand simti ca e timpul sa mergi mai departe. Pasii ramasi in urma ta par sa povesteasca, sa vorbeasca restului caravanei, sa sopteasca pana cand vor fi acoperiti de timp. Dar nu voi fi redus la tacere, nu voi risipi si ultimele clipe tacand si acceptand ca nu sunt x si nu voi ajunge niciodata precum y pentru ca in viata la momentul z am ales gresit. Drumul, mai anevoios, mai dureros, mai lung, va ajunge in acelasi punct. Nu mai am unde sa ascund totul, nu mai vreau sa il ascund, nu a mai ramas decat intuneric aici. Ies de sub ultima duna de nisip si alunec prin singura si unica poarta a acestui desert unde numai singuratatea isi are locul. De undeva de sus, de pe cerul parasit de stele, caravana nu pare decat un sir de domino mutat pe rand pentru ca lucrurile sa se intample. Si acum s-a rupt sirul. Am trecut prin poarta, ne-am trezit aruncati intr-o lume in care nimic nu poate fi atins. Este o lumea reala, sau cea pe care tocmai am parasit-o era cea reala? Un graunte de nisip sta agatat de haina mea. Pelerina a disparut dar nu si senzatia. E in frig, e tot rece si la capatul mainii e tot aerul racoros. Intre dunele de nisip eu sufeream de frig, la 40 de grade eu simteam cum sufletul si tot corpul imi ingheata la fiecare replica spusa, la fiecare privire aruncata in directia mea. E intuneric si lumina culorile fluorescente imi amplifica senzatia de frig. Privesc in oglinda lacului si vad caravana. Nu am scapat de singuratate, doar am comprimat-o, am strans-o intr-un cuvant, in acordurile unui pian. De fapt toata caravana sunt eu. Eu, cel care a ales altfel de fiecare data, care s-a schimbat la fiecare alegere. E singuratatea tuturor stransa intr-o lacrima, trecuta prin ochiul de cristal al Lunii ce nu imi iarta prezenta. Dar unde e urmatoarea poarta? Unde e urmatorul pas ce trebuie facut. Intind mana spre ochiul de cristal ce ma priveste de undeva de sus. O ramura apare in fata ochilor mei, urmata de o alta. E frig si trosnesc din toate incheieturile. Umed si gol infrunt ploaia marunta ce s-a pornit. Pedeaspa sau binecuvantare? Sunt un copac ce isi intinde crengile firave spre luna, spre ochiul de cristal ce apare in fiecare seara sa imi inghete sufletul cu privirea ei nemiloasa. Dar a venit si ziua eliberarii. Ploua marunt si senzatia ca nimic din ceea ce vad sau simt nu este real se adanceste. Sub privirea lacului si a ochiului de cristal ceva se schimba. Ma transform. Ard. Sub ploaia marunta ma transform intr-un fum fin ce se indreapta agale spre ochiul de cristal. Nu pot si nici nu vreau sa opresc acest lucru. Dar lipsa caldurii e lucrul care ma sperie si ma intristeaza, provoaca durere si amaraciune. Dar nu se poate altfel, aceasta trecere este dureroasa prin absenta oricarei simtiri. De parca ma uit la mine cum ard si nu se misca nimic in interiorul meu, nu se aprinde nici o scanteie, nu se arunca nici o vorba, nu ramane nimic in urma. Si iar intuneric. De data asta cu un graunte de nisip si o picatura de apa. Un amalgam de singuratate care nu este inca un intreg. Dar se lipesc de sufletul meu, se strecoara in interior precum un cantec de leagan si totul se schimba inca odata. Sunt in lumina si toate sunt aici. Sunt si eu, e si ea. A mai trecut o zi, a mai trecut un vis, am mai castigat o lupta in interiorul meu, am invins si am fost infrant iar. E cald si ea imi strange mana si imi invaluie sufletul meu in inima ei...

Carnival Of Rust

Încă un pas si gata. Se aşează pe rucsac si oftează. Nu a ajuns nimeni încă. Păcat că locul 1 nu se premiază. Locul 1 în cazul asta primeşte o porţie de singurătate. Loveşte cu piciorul în rucsacul care ascultă cuminte si încasează în liniste ritmul ce imită o balada veche. Pădurea e aprope şi se aude sunetul vântului care aleargă printre copaci cu ultimele raze de soare. Dacă nu ar fi oboseala ar lua o poteca la pas şi ar mai uita. Şi mai e si pârâul, mic şi limpede, taie luminisul în mai multe porţiuni, fiecare aparte. Din când în când răzbat sunete de la cabană, semn că pustietatea nu e chiar aşa de amară, chiar aşa de adâncă. Trage aer adânc în piept si înfige cu năduf primul băţ de la cort în pământ. Trebuie încă puţin că să fie în siguranţă, să nu îl zboare un vânt uşor ce aduce cu sine un miros de ploaie si iarbă umedă. Nu mai e mult şi o să plouă, deci ar trebui să se grăbească. E gata scheletul cortului. Priveşte cu nostalgie prelata cortului, încercând să ghicească unde a văzut acesta prima ploaie. Albastră, ridată si aspră, prelata se aşează cuminte peste scheletul fixat bine în peticul de pământ care se dovedise mai drept decât celelalte. Greu de crezut că e impermeabila când te uiţi cum rânjeşte ironic printre pliurile trasate involuntar de vreme pe ea. Încep să se arate norii la orizont. Sacadat, încet si cu un ritm perfect, rând pe rând, pironii care ancoreaza cortul îl fixează pe acesta intr-o strânsoare perfectă. Capetele lor dispar sub firele de iarbă si transformă ranjetul ironic al prelatei albastre într-un surâs suav, pierdut pe o pânză ce îşi aştepta pictorul pentru a căpăta un înţeles. Mai întârzie, normal. Trânteşte telefonul în cort lângă rucsac, scoate un sandwich, mp3-ul si aparatul foto. Închide cortul si pleacă spre pădure. Nu vor ajunge curând şi poate, între timp, descoperă ceva interesant în împrejurimi. Se opreşte la marginea pădurii. Un aer rece vine din interior, semn că soarele nu are nici o putere acolo. Se aşează sub trunchiul unui copac intrebandu-se dacă nu cumva bunicii s-au aşezat sub acelaşi copac cu foarte mulţi ani în urmă. Închide ochii si lasă capul pe spate, lipindu-si ceafa de trunchiul copacului. Spune-mi o poveste... Si copacul îi vorbeşte, murmură şi se clatină. Lipeşte palma de trunchiul brazdat de secole si încearcă să înţeleagă ce i se povesteşte. Se vorbeşte despre doi, se întreabă de ce e doar o persoană acum la şezătoare sub oblăduirea lui. Închide ochii şi nu ştie ce să îi răspundă. Doar că a primit un refuz şi atât. Simplu şi crud, o negare fără de înţeles şi din cauza căreia nimic nu avea sens din toată excursia asta. Dar îşi regăseşte echilibrul în murmurul frunzelor. Se ridică agale, cu spatele lipit de trunchiul ce îşi termină în vise povestea fără sfârşit. Priveşte către luminiş, către ochiul din acea pădure, către liniştea aşternută peste vale. O adiere aduce cu ea primii stropi de ploaie, primele lacrimi, primul fulger,prima împunsatură. Trebuia să fie acolo şi totuşi nu e. Dar veghează, priveşte şi simte totul prin ochiul acela de pădure. Între timp a ajuns şi restul trupei. Se aşează încă două corturi, toate trei îndreptate spre centrul în care se înaltă acum un foc mic. Se pregăteşte ceai cald, se spun glume şi se înaltă voia bună spre cer. Stă în gura cortului si priveşte la toţi. Sticla de bere aflată lângă glezna stânga îi trimite fiori reci până în genunchi. Ar mai lua o gura de bere dar ce sens are...? Se cântă dar voia bună intră în rezonanţă doar cu exteriorul. În interior sufletul îi trimite fiori reci care trec de dincolo de raţiune si paralizează totul. O cană de ceai caldă îi este subtil pusă lângă bere. Nu vrea nimeni să deranjeze. Zâmbeşte cald dar vorbele sunt reci, ieşite parcă dintr-un corp ce nu are spiritul prezent. Plouă. În sfârşit ploaia a început să cadă. Timidă doar la început, şi-a continuat recitalul într-o armonie de culori nuanţe numai de lacrimi ştiute. O veşnică întrebare, si acelaşi veşnic răspuns. "Da, sunt bine!" Numai că nici macar buzele nu mai cred acele cuvinte, dar insinuează un surâs la finalul răspunsului pentru întărirea minciunii. E un privilegiu, acela de a putea întoarce spatele şi de a merge pe drumul tău când totul arde în jur. E un blestem, acela de a respira acelaşi aer cu soarta când sângerează toate intenţiile prin rănile din suflet. E un suflet dulce-amărui, când jocul de a obţine ce dorim face alegeri din dorinţa de a nu pierde. E ploaie, e munte, e foc şi pădure, e iarbă şi rău, e îndoială si vină, zâmbet amar de rugină, un suflet ce merge prin viaţa cu singurătatea de mână.

Closer to you...Bright Lights

o notă.slabă şi plăpândă, abia dacă răzbate dintr-un difuzor oarecare aflat în capătul celălalt al încăperii. dar de cum a început am ştiut că liniştea mea a dispărut. îmi doream doar să mă cunoască,să mă vadă,să ştie că exist,că pot fi următoarea notă pe un portativ înecat în lacrimi.şi am fost.am fost şi prima şi ultima notă.am fost şi a fost,dar nu a fost să fie. eram din ce în ce mai aproape de ce îmi doream,dar eram din ce în ce mai singur,mai stingher,mai pierdut între două acorduri de inimă strânsă între corzile unui pian,ciupită precum o chitară exact înainte de un ritm nebun al unor suflete ce s-au regăsit după ce au fost despărţite de timp. closer to you... am fost oare chiar atât de aproape dar niciodată acolo unde aş fi vrut să fiu? priveam în oglinda ochilor tăi şi realizam că fiecare pas care mă aducea mai aproape de fapt mă îndepărta,că alunecam pe mirajul unui vis pierdut ce nu se putea redresa... oglinda s-a spart la primul meu cuvânt,la prima şoaptă de durere pe care sufletul meu a folosit-o drept pansament pentru rana pe care timpul o săpa cu sârg în inimă. de fapt plutisem în direcţia opusă si acum acel noi era mult prea departe pentru a mai fi atins,pentru a se mai afla la doar o aruncătură de vis.şi aşa am simţit cum totul pleacă,dispare şi se năruie de parcă nu ar fi fost niciodată aievea. şi sufletul s-a ofilit udat de atâtea lacrimi şi a devenit de piatră,a abandonat lumina pentru un colţ de linişte în întuneric,pentru că odată cu ea ai pierdut şi ceea ce erai odată, ceea ce ai fi vrut să faci şi să demonstrezi.fără sens si fără pic de înţeles aştepţi ca lumina să revină în locul ei,ca viaţa să curgă iar spre ziua de mâine şisă nu mai fie doar un deja-vu al lacrimilor stinse în inimă ieri... e final de drum pe aripi de scrum, început de zbor în şoapte de dor,sclipire de lacrimă în abis de patimă...dar nu-i decât vis plamadit în oglindă paradox al unei inimi stinse care din cenuşă vrea să se aprindă!

...Be Somebody...

Permisiunea de a uita, teama de a pierde, dorinta de a... In locul punctelor se poate pune orice, pentru ca avem dreptul de a visa la orice. Nu conteaza daca este legal sau moral, daca se potriveste cu ceea ce suntem, cu linia pe care se indreapta viata noastra, cu asteptarile celor din jur. Nu conteaza nici macar pentru ceea ce avem noi in interior pana nu se indeplineste dorinta. Regrete? Prea putine. Nu voi spune ca nu am, pentru ca ar fi ideal, pentru ca exista acolo si imi aduc aminte ca mereu am avut de ales. All the wrong choices. Mint. Nu toate, doar cateva care au contat. Mergem inainte, spre viitor. Doar ca ne impiedicam de fiecare data de ecourile care ne prind din urma. Trecutul din spatele nostru e reflexia pe care viitorul ne-o prezinta de fiecare data cand o ceva din trecut ne mai ridica un obstacol ce trebuie invins/ocolit. Trec prin obstacol, il ignor precum o greseala de proiectare. Dar cu ce pret? Cine poate afirma cu tarie ca bucata de suflet pe care am pierdut-o in timp ce treceam prin greseala fara sa o corectam nu ma va bantui pe viitor? Am evitat inevitabilul? Nicidecum. Doar l-am amanat pentru inca o rasuflare, cat sa ma prinda pe picior gresit cu prima ocazie, sa imi demonstreze ca fiecare cuvant care nu a fost spus la vremea lui isi pierde vin valoare, fiecare mana pe care am refuzat sa o intind doar pentru a da o lectie (asa cum mintea mea ascunsa in spatele unei ratiuni inumane a dorit) va cere un efort in plus pentru a imi recapata echilibrul, fiecare cuvant spus doar pentru ca asa am gandit fara sa imi dau seama ca am in fata o persoana care va fi ranita imi va ingusta drumul... Toate aceste lucruri se vor aduna pana nu va mai fi un drum, nu va ma fi nici macar o poteca. Si atunci voi vedea cat de adanc este de fapt abisul pe care nepasarea mea l-a creat. Atunci voi putea spune ca am castigat pierzand in fata a tot ce sta inchis. Luxul de a uita. Asa e mai corect. Este un lux pe care mi-l permit prea mult in ultima vreme. Pentru toate greselile uitate le voi repeta. Fight fire with fire. E uneori singurul mod in care mai pot ridica ochii din pamant uneori. Ma intorc si privesc spre ceea ce nu mai pot ignora. Pietrele aruncate care in trecut aveau un ecou mic au doar tulburau pe moment oglinda apei acum au devenit valuri. Si se opresc, rand pe rand. Lovesc in locurile din care eu nu am stiut sa ofer, in cele de neclintit, in cele de negasit pana acum chiar si de cele mai amare sau dulci cuvinte... Fortareata ce o credeam de neclintit cedeaza, isi pierde echilibrul, se lasa in voia valurilor, se preface in lacrimi si se prabuseste in voia valurilor. Nu mai exista nici un truc, nici o portita de scapare, resimt fiecare zid de care ma izbesc valurile ca si cum ar fi un fier incins care patrunde in suflet si ma pedepseste. Prin abis, cu toate ranile la vedere, un exponat a ceea ce nu trebuie facut in viata, raman abandonat la inceputul unui nou drum de valurile care si-au pierdut puterea. Nu mi-am platit greselile, nu am reparat nimic, nu am inchis nici o usa catre trecut, nu am evitat nici un abis, nu am amanat nimic. Doar am dat o forma si mi-am infruntat partea ce nu vrea sa admita ca a gresit. Dar acesta este adevarul. Si ranile ramase pe suflet vor sta drept marturie a greselilor facute atunci cand am uitat ca inainte de toate trebuie sa fiu om si sa am in primul rand suflet si doar dupa aceea ratiune... Imi cos singur rana adanca ramasa cu firul impletit din ratiune si lacrimi. Trebuie sa inaintez, trebuie sa imi dovedesc mie ca se poate. Daca cei din jur nu m-au abandonat dupa toate cele intamplate inseamna ca mai exista speranta. Si cat timp mai exista speranta voi inainta... Iertati, dar niciodata sa nu uitati!... Un An O Luna Si O Zi...Be Somebody...