All I Need

Nu invatam niciodata. Poate pentru ca nu stim sa invatam. Mai corect ar fi pentru ca nu vrem sa invatam. Nu cedam nici atunci cand ultima picatura de alb dispare din aripi. Ne uitam in oglinda si nu ne recunoastem. Nu vrem sa ne recunoastem, cu toate ca noi, prin tot ceea ce am decis, prin toate visele pe care le-am sacrificat, prin toate sentimentele pe care le-am ingropat, am innegrit aripile. Dar privim in oglinda si suntem bucurosi. Odata cu aripile noastre devenite scrum alte aripi au prins contur, luminate de praful de stele si de lacrimile a tot ceea ce am ingropat si pierdut pe drum. Pierdut e putin spus. Nimic nu se pierde, totul se transforma, tot ceea ce credeam ieri cenusa ne va bantui azi in cel mai ciudat, sinistru si totodata placut mod. Fantoma a ceea ce am fost ieri va reveni azi, prezenta decat umbra care ne insoteste mereu, mai luminoasa decat zambetul celor din jur, mai apriga si mai necrutatoare cu amintirile care ne vor napadi mintea si visele. Avem puterea de a crede in zambetul intiparit pe fata celui/celei care sta in fata noastra. Privirea lui/ei, plina de lumina si de vise, e garantia ca totul a avut un scop. Stanjeniti de ceea ce am devenit ne ascundem aripa de pe care se prelinge o picatura de sange. Nimeni nu vede faptul ca din noi viata a inceput sa picure si asa e mai bine. O ultima privire inapoi pentru a vedea daca lumina sacrificiului nu a fost un vis. Aripa incepe sa devina un amestec de sange si intuneric iar cele doua culori par a se anihila singure. Ingenunchem si asteptam urmatoarea proba, urmatorul ciclu, urmatorul cerc. O lacrima cade inaintea noastra si lumineaza intunericul care ne-a cuprins. Nu e a noastra. E a celei/celui care a primit aripile de la noi. E cu noi, alaturi. Atat de aproape dar mereu la un infinit distanta de noi. Zambetul ei/lui lumineaza totul in jur. Perfectiunea, de neatins intr-o viata de om, e oglindita in ochii impovarati de lacrimi. Ne ridicam si, cu aripile in care rosul se negru s-au contopit intr-o valtoare a sentimentelor contradictorii, avem curajul sa spunem ceea ce simtim si credem: "You are All I Need"

În Ochii Ei

Mă uit, aprob şi nu vreau să înţeleg. De fapt ştiu ce a vrut să spună şi îi răspund afirmativ. Are în ochi o licărire ciudată. Nu e nebunie, e sămânţa de adevăr ascunsă doar în ochii ei. Mă minte. Mă minte cu vorbele, cu gesturile, tot trupul ei mă minte. Şi nu e prima dată. Şi nu e nici prima persoană. Minţit de mai multe ori am invatat să nu mai caut motivele şi să nu mă împotrivesc. Prefer să le accept ştiind că orice minciună se plăteşte cu lacrimi. Lacrimile mele, lacrimile ei, lacrimile celor din jur care nu înţeleg niciodată ce se întâmplă. Una e fericită, una plânge, una vise şi lacrimi iar strânge. E una şi aceeaşi deşi sunt persoane diferite. Prin destin şi prin voinţă ele au reuşit să realizeze în viaţa asta mai mult sau mai puţin decât şi-au propus. O privesc în ochi şi tac. Acum câteva ore am avut aceeaşi secvenţă de priviri. Alta persoană dar aceeaşi situaţie. Un schimb de sentimente mut şi fără repere. O tăcere dureroasă şi violentă acompania privirile noastre. Era dulce şi amăruie în acelaşi timp privirea ei. Tăiată de o vorbă şi de dorinţa de a rupe un cerc care părea vicios. Prins în ochii ei, fără scăpare în faţa adevărului ascuns în ei, accept minciuna ştiind că ea vă dispărea curând, lăsând în încă o cicatrice întipărită cu un zâmbet amar pe sufletul meu. Adevărul? Prefer să cred în ea şi să am încredere în judecata ei. Trebuie să plec şi o privesc iar în ochi. Are trupul de gheaţă dar ochii ei râd, zâmbesc şi îmi arată un adevăr de netăgăduit. O adevărată regină de gheaţă cu ochii de foc, catifelaţi şi blânzi ca un cântec de leagăn. Sunt pe drum şi privesc în jur. Dar nimic nu mă atinge, nimic nu mă abate din drum. Oriunde aş fi, eu sunt ascuns în adevărul din ochii ei, în lumina primită de la sufletul ei, în zâmbetul ei.

And I fall into you and I fade away

N-a înţeles nimic. Nici nu cred că ar fi avut cum. Între o grimasă, un sfat şi o sfidare cu blazon se strecurase şi o jignire subtilă. Am citit nedumerirea în ochii ei şi am auzit satisfacţia celui care privea prin ochii mei. "sigur o să regreţi!" "o să fi tu acolo să mă faci să nu regret!" Ea mă privea ciudat, de parcă ar fi auzit conversaţia din mintea mea. I-am mulţumit pentru că mă ascultase şi m-am întors brusc pe călcâie, pornind agale spre casă. Am ridicat mâna salutând în urmă, mai mult formal decât prietenesc, cu aerul unuia care auzise mai multe decât ar fi vrut. Mă durea să o ştiu nefericită, dar soarta ei ieşise de ceva vreme din mâinile mele. Şi nu puteam să mă mai implic. Ar fi devenit iar ceva personal, mai personal decât ar fi fost necesar. Dacă mai adăugăm şi faptul că nu mai eram singur... Întunericul din mintea mea se trezise la scurt timp după plecarea ei. Nu deranja decât cu remarci ironice sau cu câte o sugestie. Dar când eram atacat, chiar şi verbal, devenea una cu mine şi răspundeam în cel mai imprevizibil mod. Dacă ar fi existat norişori negrii care să plutească deasupra capului oamenilor atunci sigur eu aş fi avut unul. Am pornit mai repede, privind la norii care păreau să facă o întrunire la care întreg oraşul va asista. Mi-am afundat căştile telefonului în urechi şi am dat sonorul la maxim. Trec pe lângă aceleaşi locuri, aceeaşi oameni, aceleaşi feţe. "Nu sunteţi sătui?" a întrebat întunericul din mine prinzând formă şi glas. "De ce nu te întorci? Ai şansa să o ajuţi să scape de el." Era,din punct de vedere logic, corect. Numai că logica exprimată nu ţinea cont şi de suflet. Tocmai când mă pregăteam să îi răspund..."Să ştii că am auzit ce ai gândit. Ştii că am dreptate dar sufletul te împiedică să vezi lucrurile ca mine. Nu te mai gândi ce să mă minţi, oricum tu nu mai ai controlul total de ceva vreme" În momentul acela realizam că mă îndreptam iar spre locul de întâlnire. De fapt el se îndrepta, eu stăteam în interior şi încercam să mă trezesc ca dintr-un vis urât. Pluteam undeva în interiorul meu. Un clar de lună, miros de tei, braţele ei noi în jurul meu şi un obraz cald lipit de palma mea. Miroase a fân proaspăt şi a tei. Au cosit în jurul copacului. În cort e răcoare şi îi simt trupul ca şi cum ar fi al meu. E un vis, stiu asta. Dar brusc nu mai vreau sa ma trezesc, sa o vad in fata mea, incercand sa iasa din incurcaturi si intrand mai rau in ele. Privesc spre luna palida si ii vad ochii in ea si figura rasfranta pe restul cerului. O stea cazatoare ii mangaie buzele si se stinge pe umarul ei. Nu mai e langa mine, e peste tot in jurul meu. E perfect. Prea perfect pentru mine, prea frumos sa fie adevarat. Inchid ochii si trag in piept aerul inmiresmat. Ma trezesc si preiau iar controlul. Sunt la doi metri de ea si trec cu viteza, salutand la fel de fad, militaresc un pic si putin jenat. Era sa comit o greseala pt care nu m-as fi iertat. "Slab... De ce nu m-ai lasat sa ii strecor putin haos in inima si indoiala in suflet?" Am tacut. Stiam ca imi citeste gandurile si stie ca nu mi-as fi iertat-o niciodata. Intr-un final acasa. Un dus lung. Parca nu mai vreau sa ies de sub el. Satul sa ma lupt cu mine inchid apa si ma asez la calculator. Doar ca sa imi faca in ciuda, gasesc o poza a ei printre wallpapere. Cum a ajuns acolo nici nu mai stiu. Dau sa o sterg dar ma abtin si trec mai departe. Dau drumul la muzica. Ea e bine, eu voi fi bine. Stiu asta. Inchid ochii si sunt iar invaluit mireasma fanului cosit amestecata cu teiul datator de vise. Imaginea ei imi zambeste din adancul boltei ceresti ... Eu sunt cel care nu intelege nimic, dar ma bucur in ignoranta mea de visele care nu ma parasesc si de licarirea sperantei in mai bine... Ignorance is bliss... "And I fall...into you...And I fade away"

Vis efemer despre infinit

Imi numar pasii pana la prima umbra rasarita printre razele timide care au scos capul din ceata deasa care invaluie dealul. 13 pasi? Nu e o cifra rea deloc. Dar iarba e inca umeda, plina de roua cu sclipiri de stele. 13? Parca si iarba ma priveste si imi numara pasii. Probabil ii numara de cand am plecat, uimita si ea de ceata densa care a invaluit totul. Din cand in cand cate o raza de soare patrunde in interior si lumineaza silueta copacului spre care ma indrept. Nu disting mare lucru in ceata dar stiu sigur ca nu m-am pierdut. Umeda si rece... Roua ma trezeste din visare si imi dau seama ca am ajuns. Ma asez jos si ma sprijin de copac, privind fara tinta in ceata care incepe sa se ridice. Inchid ochii si...Miroase a tei, miroase a lacrimi, miroase a iarba proaspata, miroase a suspine... Batran si incovoiat de timpul care nu iarta pe nimeni, copacul abia inflorit are bratele la pamant maturand agale iarba plina de roua la fiecare adiere a vantului. O floare cade in cantec de rugaciune langa palma mea. Prima data aici am fost...Nu vroiam sa mai stiu de nimeni si de nimic asa ca plecasem sa colind, sa imi aduc aminte si sa uit in acelasi timp. Pierdut printre norii care imi pregateau un dus rece, ajunsesem prea departe ca sa ma mai intorc. Ma adapostisem sub el, sperand probabil ca un fulger m-ar fi ajutat sa uit. Dar ploaia se oprise repede si eu ramasesem sub el, privind in zare la razele soarelui care prefatau apusul ce avea sa cuprinda in flacari o parte din cer. In dreapta mea, in zare, cerul se razboia cu pamantul. Primul, crestat de fulgere si impanzit de nori aprigi, dadea un adevarat spectacol pt luminitele razlete rasfirate de al doilea. Pamantul era doar un spectator care admira spectacolul total dat de cer si se multumea sa raspunda cu cate un ecou atunci cand era certat de cer. In stanga soarele apunea molcom, parjolind norii care se apropiau. Adormisem, furat deopotriva de peisaj, de somn si de mireasma florilor de tei. A doua zi ma trezisem, acoperit de roua, mirosind a tei si a vise din praf de stele. Am revenit aici de fiecare data cand simteam nevoia sa visez, sa imi eliberez mintea. Ma cufund iar in vise, in intuneric si in mirosul imbatator. 13... 13 ani au trecut. In vis sunt tot acolo si privesc spre cerul nepatat de nori. Ea e tot in bratele mele. Nu scoate o vorba si isi tine capul rezemat de al meu. Parul ei miroase a crini si a tei...pielea ei are aceeasi moliciune. Nu stiu cum sunt aripile de ingeri, dar stiu ca as vrea sa aiba atingerea ei. Se uita la mine si ma pierd in ochii ei, asa cum fac de fiecare data. Vantul prevesteste ceva. Ne bucuram de ultimele clipe impreuna, pierduti in adancul ochilor si...Deschid ochii... Sunt singur si ceata a disparut, lasand loc soarelui in toata splendoarea lui. Timpul s-a oprit, facand loc visului care imi curata sufletul de fiecare data, un vis efemer despre infinit care imi e companion si la bine si la greu. Sunt gata sa ma intorc. Stiu ca, atunci cand nu va mai fi cale de intors, cand ultima lumina din sufletul meu va disparea,o voi intalni si voi veni sa stau cu ea la umbra batranului tei inflorit. Imi arunc tristetea in vant odata cu lacrimile si pornesc iar la drum. Eu nu sunt decat un calator in timp, ca voi toti de altfel... Un calator in timp care asteapta sa isi gaseasca clipa de eternitate in adancul ochilor ei

Tot ce conteaza

Si s-a adeverit si acel Let It Go. Plin de rugina si rupt de realitate, am uitat sa inaintez. Si aripile s-au sfaramat iar. Tocmai cand credeam ca rugina de pe ele va disparea odata pentru totdeauna. Dar nu a fost sa fie. Ma vad iar la inceput de drum si simt nevoia sa o iau inapoi. De ce inapoi??? Pentru ca deja stiu ce ma asteapta inainte. Nu am reusit nici de data asta sa intrerup cercul, sa ies din propriul meu blestem si sa vad dincolo de o limita pe care am senzatia ca tot eu mi-am impus-o. Dar ea e fericita. Pana la urma doar asta conteaza. Treaba mea aici s-a terminat si trebuie sa o iau de la 0. Nu stiu, nu cred sau nu imi pot permite sa cred ca am avut vreun rol in faptul ca ea a fost gasita si a gasit fericirea si bucuria in altcineva. Nesabuit, ca de obicei, am momente in care trebuie sa ma abtin, sa nu deschid gura. Randuri scapate printre lacrimi fac mai mult rau decat bine si nu aduc cu ele decat riscul sa imi las temerile sa preia controlul.

"Quiet
Everyone's sleeping through life
Afraid that their questions
Just might have answers
Quiet
Everyone shut off their mind
So I'll turn on mine"



Ea are acum raspunsul in fata ei. Nu am voie si nu trebuie sa o tulbur. Fericirea in zilele noastre e ceva relativ si fragil. Imi deschid iar mintea si caut ceva de facut. In dreapta mea se prefateaza conturul unei aripi de rugina, mica si timida. Chicotesc in sinea mea stiind ca a inceput un nou ciclu. Cel vechi e luat de vant si il vad cum dispare la orizont. Praful din aripi si din stelele pe care le vedeam in jurul meu se pregateste sa contureze alte aripi. Privesc o poza, unica de altfel, si ma intreb daca putea fi altfel. Rezultatul nu, poate doar drumul pana aici. Durerea ramane, lacrimile la fel. A disparut conversatia care avea in ea cativa stropi din ego-ul fiecaruia dar multe vise si bucati ale copiilor din noi, dezvaluite in vorbe ascunse printre randuri. O sa-mi lipseasca prezenta ei cel mai mult si usurinta cu care puteam sa ma gandesc la ea si sa trec cu vederea faptul ca totul in jurul meu se prabusea bucata cu bucata. S-a conturat aripa iar. Mica si timida, incearca sa capete substanta dar fiecare lacrima o umple de rugina. Va creste predestinata sa se stinga odata cu nasterea unui vis. Nu al meu. Al meu tot face aripi, le vede cum se sting si iar face aripi. Deja din aripile care nici nu sunt bine conturate au inceput sa cada picaturi. A inceput un nou ciclu, o noua rotatie, o noua portita de scapare apare la orizont. Dar stiu deja ca va fi altcineva care va iesi pe ea. Eu doar pregatesc drumul. Obosit si cu ochii inchisi, privesc in mintea mea spre ochii ei...

"Reverse psychology is failing miserably
It's so hard to be left all alone
Telling you is the only chance for me
There is nothing left but to turn and face you
When I look into your eyes there is nothing there to see
Nothing but my own mistakes staring back at me"



E tarziu si nimeni nu ma vede acum. Strazile sunt pustii si imi permit sa merg cu ochii inchisi o portiune de drum. Ma lupt cu mine insumi in ochii ei, in mintea mea si in sufletul meu. Ma lupt pentru ca ma indragostisem de ea. Salvez randurile si imi cer iertare in gand pentru ceea ce am scris. Stiu ca ma aude, oriunde ar fi. Imi pare rau ca nu am facut mai mult si imi pare si mai rau ca nu voi mai putea face nimic. Salvez randurile pe telefon inainte sa se duca bateria si ma pregatesc sa grabesc pasul. E 4 dimineata si sunt singur pe drum, doar eu si lacrimile mele. Deschid ochii si le vad pe ultimele cum raman marturie pe iarba din jur ca am fost pe acolo. In suflet se aprind aripile si imi lumineaza iar pasii. E Fericita, oriunde ar fi, asta e tot ce conteaza

Let It Go

Fals

Zambesc…E un zambet fals, dar eu zambesc. Increzator in sansele mele de a insela inca odata viata, eu zambesc. Dar amara e culoarea zambetului meu, fad si fara de inteles, si grea este privirea care-mi scruteaza fata, cautand chiar si cea mai mica urma de ezitare. Inca odata am raspuns gresit. Ce sens mai are sa-ti oferi opinia, daca aceasta este considerata gresita sau deplasata inca de la primul sunet pe care l-ai scos? Uite ca are! Parerea mea deranjeaza… De ce nu?! Ma simt acum mai bine decat m-am simtit in ultimele milenii. Pribeag la Portile Raiului si Iadului in acelasi timp, sufletul meu isi gaseste, intr-un final nesperat, identitatea… Dar si-o pierde exact in clipa in care credea ca totul s-a sfarsit… Acum totul s-a sfarsit, pentru ca in secunda imediat urmatoare ciclul pribegiei sa inceapa din nou. Sarcastic si fara de sfarsit, destinul pare ca a pierdut din nou ceva pe drum. Si acel ceva sunt eu… Privesc cu mirare spre un pendul… Unde ma aflu? Buna intrebare! Ar trebui sa stiu, dar gandul nu vrea sa-mi raspunda si mintea mea pare sa se legene odata cu pendulul. Dar am mai fost aici!?! Si nu doar odata! Blegul de mine! Incep sa vorbesc cu pendulul, de parca ar fi o entitate… Dar pendulul imi raspunde… Atunci observ ca timpul nu mai inainteaza, ci merge inapoi, odata cu pendulul care-mi raspunde la intrebari cu o logica pe care nu o pot contesta. Ce imi raspunde? Nu imi mai aduc aminte! Am pierdut vorbele pe drum… Sau poate ele m-au pierdut pe mine! Nu mai conteaza! Am gasit raspunsul! Il spun cu voce tare si cu o convingere de fier, incruntandu-ma putin ca sa-mi justific alegerea si sa subliniez motivul meu. Dar mint! Ma mint pe mine, ii mint pe cei din jur… Si pentru ce? Pentru liniste, pentru ziua de maine, pentru ziua in care voi putea spune clar ceea ce gandesc fara a mai fi judecat si categorisit, pentru ziua in care linistea nu va mai insemna singur, pentru ziua in care destinul nu va mai insemna blestem! Satisfacuta de raspuns, umbra blestemului meu se asterne iar la loc de vaza peste mantia destinului. Cine a castigat? Eu! Cine a pierdut? Eu! Dar destinul ma provoaca iar cu o ghicitoare! Umbra blestemului iar imi intuneca mintea si iar…

Floare Dalba

Noapte buna! Un fulg de nea se plimba pe pervazul geamului meu.Parca incearca sa intre inauntru, zgribulit de gerul care a inghetat pe oricine a avut curajul sa-l infrunte.Ma uit la el cu oarecare mila si incerc sa ma gandesc la ceva...Simt in mana dreapta o atingere calda si imi aduc aminte ca nu sunt singur.Mana ingerului meu ma tine ancorat intr-o lume mult prea pragmatica pentru un anotimp precum iarna. Ii strang mana si privirile noastre se intalnesc...Are privirea la fel de sfioasa ca si in ziua in care am cunoscut-o...Parca a fost ieri.Si totusi a trecut ceva vreme.Pentru mine deja a trecut o eternitate.Dar a meritat sa astept o eternitate.Acum simt ca sunt implinit,simt ca nu pot sa-mi doresc mai mult de la viata asta.Nimic nu poate conta mai mult decat ea si nimic nu va putea schimba vreodata lucrul asta.Fata ei alba se imbujoreaza brusc,de parca primavara i s-ar fi asternut pe chipul de nea.Suvitele ei de par ii cad larg peste umeri...Ma saruta incet pe frunte si apoi imi face o cruce drept sigiliu in locul in care m-a sarutat.Ii intorc sarutul pe frunte si ii cuprind o suvita de par intre degete.Suvita de par pare asa de fina...Parca mai fina si mai neajutorata decat pare posesoarea ei.Ma cufund in continuare in ochii ei.Cum pot doua lucruri atat de mici cum sunt ochii ei sa aiba atata putere?E o predare deliberata si dulce.Dar nu ii mai simt mana si chipul ei incepe sa dispara sub jocul fulgilor de nea! O zana,o fantasma a noptii,o plasmuire a iernii,un mit al zilei...Un vis! Ma trezesc, ma pierd iar in fulgii de nea si ma amestec iar in jocul lor! Ce sunt eu? Un fulg de nea ce a poposit pentru cateva secunde la geamul unei zane! Noapte Buna!

Face to Face

When was the last time you felt like this? This? What is this? Let me make it easier for you!
When was the first time you felt this? This question is harder than the first one, am I right? I look at her, but I can't see her! I listen to her, but I can't hear her! I touch her, but I can't feel her! It's like we're worlds apart! But we're one step away...one step closer! Her hair covers her face now, but the next second is short and stands still in the face of the blowing wind! She looks at me and I look at her! But all I see are memories...Old memories...Too old...so old that I ain't sure anymore that these memories are mine! But they are...And they're so old that the past seems future when I think at them...And her eyes, are so clear that I afraid that I'll drown if I'll dare to search for my past there! I'm afraid that all my wounds will open again...I'm afraid of what it could mean for me...But she dares to look into my eyes...A tear, a tear of blood, a tear of anger comes from my soul to my eyes and drops to the floor...She drifts away from me! I wake up! I'm looking at a picture of her! I was daydreaming! She's right beside me, laughing over something...We're so close, but still so far away...One infinite second close and away the same time! I smile to her and say goodbye! My soul bleeds but...Maybe the next life, if there will be such a thing, maybe the next millenium, we will be together again! Who knows? Only time!
But here I go again! It's like a never ending cycle! As my past closes under the fire eyes, the present prepares the way for a fogged future! The time of redemption is here...The rulers have changed, the rules are harder to obey...and those who can't hack it are in for a long sleep! My soul still bleeds, and every little tear of blood causes a change around me! I see an image around me, with characters, colours, sounds and all that it takes for a memory! But another tear reaches the ground and the things around me break into thousands of tiny little pieces! But they rearrange and form another image, another memory! And it's all back, like nothing ever happened! And the tears go on! I reach out with my hand and catch a tear in my palm...It's strange...The tear burns, the tear is cold, the tear pierces through my hand...And it goes down from the first hand as I reach out with my other hand...I caught the tear and, ignoring the pain, I put it into my mouth...I felt strange, I felt how my mind blows! All of my memories came to life and started swinging around me! My body feels like something on it's last seconds, a thing that flourishes for one second and dies in the next one! I feel that I'm leaving the body, knowing that my soul belongs somewhere else...Where? Only one person knows that, and that person ain't me...I feel so much...But I'm so poor in words, that poor that sometimes i think that even a child knows more than I do! I've got memories that aren't mine, images that show places where I've never been, people I've never seen but seem to have no secrets from me. But where are these memories from? A past life, a future one,if there were will be such things, or from this life that never stops to amaze me? I wish she was here! I wish I could stop all this...I want to talk to somebody, but I've got nobody to talk to...I wish that the ground would open and take me in, burying my pain with me! I'm walking away, but I seem closer to my destiny with every little step that I make! "Pas de regrets"...Too bad that doesn't really work for me! "One of us is crying, one of us is laying in a lonely room"...But today I'm one of us...Today I'm face to face with myself, face to face with my destiny, face to face with her! And I'm drowning in her eyes...in her crystal clear eyes...

Awake

...Still in time, i watch the first bullet as it runs through my hand and smashes against the wall. My blood spills and the pain rapidly gets to my head and starts the rage, the rage that was already overwhelming but under my control none the less. I march forward, driven by the pain and "catch" another bullet, with my left hand this time. But this one had an explosive head and all its heat tore my hand apart. Another sting from the pain and i feel like i am losing it. Losing it all... I remember the last time that i was overrun. All the pain was transferred to the ones that were trying to kill me. None of them lived to see the next moonlight. They were warned that none would live if they would face me and try to kill me. Their thought started it all. I was able to sense them , the hatred mixed with the fear was like an adrenaline pump for me. I was unstoppable. Well, in fact all i could do was to watch them die, just like in my darkest thoughts, just like in their worst nightmares. It only took one second of uncontrolled rage, one second of darkness, one second when the lack of control took them all to the land of no return... Another shot in my shoulder started to hurt really bad. My shield was almost depleted and they still had armor penetrating ammo. Of course they did, they were my best team-mates... We trained together to defeat our foes,we shared together the moments when we were not fighting, we died bit by bit with every friend that was turning against us on the battle field. And now? Now it was my turn. Predicted long time ago, the demon inside me was taking over. Half of my team-mates were killed when that happened. I nuked our entire base in a second. Nobody knew the codes for the nuke, not even i did. But the demon knew them. Awoken by the age that was catching up with the thousand demons that saw extinction under the shock-waves coming from somewhere deep inside me, he killed all my colleagues and nuked by himself the whole base.The ones that were on a mission that day were the only ones that survived. After that, for some unknown reason, i regained control of my body. I've been on the run for three days, but they found me eventually. I had to keep control for as long as it took in order for them to kill me in my human form. "Keep it up guys! If you don't you'll never live to see this world free again!" i shouted as my shield was down and i was kneeling under the bullet rain. My blood was leaving me and so was my power to contain him. The mirror of my dreams shattered in front of me, the light from my eyes disappeared and the rage took over... "Fly, you fools!" as Gandalf, the old mighty wizard from the forgotten stories would say... I am awake!