N-a înţeles nimic. Nici nu cred că ar fi avut cum. Între o grimasă, un sfat şi o sfidare cu blazon se strecurase şi o jignire subtilă. Am citit nedumerirea în ochii ei şi am auzit satisfacţia celui care privea prin ochii mei. "sigur o să regreţi!" "o să fi tu acolo să mă faci să nu regret!" Ea mă privea ciudat, de parcă ar fi auzit conversaţia din mintea mea. I-am mulţumit pentru că mă ascultase şi m-am întors brusc pe călcâie, pornind agale spre casă. Am ridicat mâna salutând în urmă, mai mult formal decât prietenesc, cu aerul unuia care auzise mai multe decât ar fi vrut. Mă durea să o ştiu nefericită, dar soarta ei ieşise de ceva vreme din mâinile mele. Şi nu puteam să mă mai implic. Ar fi devenit iar ceva personal, mai personal decât ar fi fost necesar. Dacă mai adăugăm şi faptul că nu mai eram singur... Întunericul din mintea mea se trezise la scurt timp după plecarea ei. Nu deranja decât cu remarci ironice sau cu câte o sugestie. Dar când eram atacat, chiar şi verbal, devenea una cu mine şi răspundeam în cel mai imprevizibil mod. Dacă ar fi existat norişori negrii care să plutească deasupra capului oamenilor atunci sigur eu aş fi avut unul. Am pornit mai repede, privind la norii care păreau să facă o întrunire la care întreg oraşul va asista. Mi-am afundat căştile telefonului în urechi şi am dat sonorul la maxim. Trec pe lângă aceleaşi locuri, aceeaşi oameni, aceleaşi feţe. "Nu sunteţi sătui?" a întrebat întunericul din mine prinzând formă şi glas. "De ce nu te întorci? Ai şansa să o ajuţi să scape de el." Era,din punct de vedere logic, corect. Numai că logica exprimată nu ţinea cont şi de suflet. Tocmai când mă pregăteam să îi răspund..."Să ştii că am auzit ce ai gândit. Ştii că am dreptate dar sufletul te împiedică să vezi lucrurile ca mine. Nu te mai gândi ce să mă minţi, oricum tu nu mai ai controlul total de ceva vreme" În momentul acela realizam că mă îndreptam iar spre locul de întâlnire. De fapt el se îndrepta, eu stăteam în interior şi încercam să mă trezesc ca dintr-un vis urât. Pluteam undeva în interiorul meu. Un clar de lună, miros de tei, braţele ei noi în jurul meu şi un obraz cald lipit de palma mea. Miroase a fân proaspăt şi a tei. Au cosit în jurul copacului. În cort e răcoare şi îi simt trupul ca şi cum ar fi al meu. E un vis, stiu asta. Dar brusc nu mai vreau sa ma trezesc, sa o vad in fata mea, incercand sa iasa din incurcaturi si intrand mai rau in ele. Privesc spre luna palida si ii vad ochii in ea si figura rasfranta pe restul cerului. O stea cazatoare ii mangaie buzele si se stinge pe umarul ei. Nu mai e langa mine, e peste tot in jurul meu. E perfect. Prea perfect pentru mine, prea frumos sa fie adevarat. Inchid ochii si trag in piept aerul inmiresmat. Ma trezesc si preiau iar controlul. Sunt la doi metri de ea si trec cu viteza, salutand la fel de fad, militaresc un pic si putin jenat. Era sa comit o greseala pt care nu m-as fi iertat. "Slab... De ce nu m-ai lasat sa ii strecor putin haos in inima si indoiala in suflet?" Am tacut. Stiam ca imi citeste gandurile si stie ca nu mi-as fi iertat-o niciodata. Intr-un final acasa. Un dus lung. Parca nu mai vreau sa ies de sub el. Satul sa ma lupt cu mine inchid apa si ma asez la calculator. Doar ca sa imi faca in ciuda, gasesc o poza a ei printre wallpapere. Cum a ajuns acolo nici nu mai stiu. Dau sa o sterg dar ma abtin si trec mai departe. Dau drumul la muzica. Ea e bine, eu voi fi bine. Stiu asta. Inchid ochii si sunt iar invaluit mireasma fanului cosit amestecata cu teiul datator de vise. Imaginea ei imi zambeste din adancul boltei ceresti ... Eu sunt cel care nu intelege nimic, dar ma bucur in ignoranta mea de visele care nu ma parasesc si de licarirea sperantei in mai bine... Ignorance is bliss... "And I fall...into you...And I fade away"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu