.......

Nici mare nici mică, slăbită şi tristă, se pierde în lumea din lună deprinsă. Şi toarce întinsă pe braţe agale la fel ca fuiorul bunicii în zare. În zare pe prispă se pierd ochii mei, în albul desprins din mustăţile ei cu picuri de lapte prin suflete chei. Şi toarce, prin vise şi blana cea moale, adulmecă-n somn a catifea moale. La capul meu stă, din ochi i se pierde lumina din clarul blândeţei şi cerne în zile, minute secunde şi clipe... E o mică pisică ce azi prinde aripe...

"Easy to find what's wrong, harder to find what's right"

A nins. Peste toti si peste toate, peste suflete curmate de albul zilelor nepatate. A nins ca in povesti pana cand usa nu s-a mai deschis. Cu fulgi mari si gratiosi, a acoperit si ultima bucata din sufletul ala negru care se petrecea singur pe cararea abia formata pana acasa. A nins pana nimeni nu a mai stiut de nimic, pana ce si ultima bruma de tacere s-a albit. A acoperit si lacrimile si furia, a albit tot ceea ce nu poti spune oricat ai vrea cuiva. Sub povara ei a obligat lumea sa isi aduca aminte ca mai exista cineva, undeva, candva, care are mai multa nevoie de o mangaiere, de un cuvant bun si de ajutor decat are ea. A lasat in urma ei un covor imaculat. Intrati pana la brau ne croim drum prin marea de omat. O lin, e totul la fel...E liniste. E modul in care mama natura ne domoleste din cand in cand avantul luat in a o modela dupa cum vrem noi, fara sa tinem cont de consecinte. E singurul mod in care ne poate arata ca ne inselam. Din cand in cand ne reduce la tacere, ne face neputinciosi si ne arata ca noi suntem ai ei si nu ea a noastra. Pana la urma natura va continua sa existe secole intregi dupa ce va disparea si ultima noastra centrala in care ne seceram planeta centimetru cu centimetru. Nemilosi, lipsiti de scrupule si cu prea putine fapte atunci cand vine vorba sa ne aparam planeta, invatam natura sa faca acelasi lucru cu noi. Si tot noi ne miram cum de rautatea din noi se transpune in viforul de afara. Avem dorinte si doleante, le urmam pana la cer doar pentru a uita ca pe drumul nostru calcam totul in picioare. Uitam ca suntem oameni, drept urmare mama natura ne trateaza exact asa cum meritam: ca pe niste animale. Creierul si inteligenta nu pot face mare lucru in momentul in care trebuie sa ne retragem in adaposturi pentru ca nimeni si nimic nu mai sta in picioare in fata naturii. E oglinda luptei din interior. E oglinda sufletului care se umple de pelin de fiecare data cand calcam pe el si alegem altceva, e reflexia injectiei de amar pe care o injectam in el de fiecare data cand spunem "NU" si de fapt raspunsul firesc ar fi fost "DA". Si sufletul ne intoarce pelinul, de curma somnul, ne umple mintea de griji, ne scutura pana ne aducem aminte ca l-am uitat sub povara zilei de maine. Suntem la limita si nu vrem sa recunoastem, calcam inca odata si auzim cum totul se curma in noi. Mai rostim cateva cuvinte si ne prabusim. Ne prabusim in zapada alba ca omatul cu gandul ca ceva nu a mers cum trebuie, ca atunci, candva, undeva, trebuia sa alegem altceva. Inchidem ochii, uitam si lasam in urma totul, ne lasam acoperiti de zapada care cade necontenit. Suntem una cu albul din jur, sub obladuirea naturii si a stratului de zapada ne ridicam. Zapada trece de frunte dar merge inainte. Nimic nu mai are sens dar mergem inainte, uitand si uitati, pierzand si pierduti, inlantuiti in lume pana la final, privim intunericul in ochi si trecem prin el pentru a ajunge acolo unde trebuie sa fim. Pretul indraznelii? Il vom simti la prima "ninsoare", cand lacrimile vor cadea precum fulgii si pelinul din suflet se va revarsa si noi ne vom continua calatoria in lumea unde eternitatea se masoara in secunde...