E din aceeași piesă de teatru și nici măcar nu mai doare. Doar nu costă nimic. Întinzi brațele și accepți căldura ochilor ce nu sunt acolo. Nimic nu e mai ușor, mai simplu și mai efemer. Îți găsești visele pierdute, dar îți pierzi gândurile. Și când te întâlnești la colț de vis cu gândurile tale vei realiza că nu știi de fapt cine ești. Nu, nu am greșit drumul, doar am pierdut motivul și esența pe parcurs. Între clipirea pleoapelor, întunericul trecător și atingerea brațelor s-a strecurat o anomalie. Ceva lipsește. E îmbrățișarea imaginară din fiecare seară, cea în care sufletul mă îndeamnă sa ma pierd pentru a nu îmi lăsa inima sa audă liniștea asurzitoare făcută de singurătatea ce-mi pictează lacrimi stacojii de venin pe destin. Și poate aș vrea să înlocuiesc în fiecare seară imaginația cu doua brațe reale și o inimă care pulsează încet durerea ochilor către un somn odihnitor, adânc și fără vise. Fără vise pentru ca visul a prins forma și respiră încet, suflând pace în interiorul îmbrățișării menite sa curme conflictul intern ce macină atât trupul cât și spiritul. Dar nu am voie, nu pot sa substitui un vis cu o iluzie. Și deschid ochii... E dimineață și visul se termină, brațele nu sunt acolo, nu există nici o pereche de ochi... Doar amintirea unui vis ce o sa revină odată cu lăsarea întunericului. Până când brațele vor fi reale, ochii ce ma împresoară - calzi și liniștea ferecată de bătăile unei inimi.. Până atunci mă scufund iar în îmbrățișarea de gheață a unui vis tăcut...
"Answer me.. Until the day that you do I'll be waiting here for you"
