Singuratatea. In spatele oglinzii care nu se mai reface, in spatele cioburilor care nu vor sa se mai adune, o singuratate inversata. Totul e cu susul in jos, totul e ciudat si inversat, totul e de partea cealalta a oglinzii. De fapt totul era deja in locul din care ai plecat, in locul pe care l-am parasit din dorinta de a avea totul. Am sarit peste niste etape, am calcat pe niste amintiri, am ciobit cu buna stiinta oglinda. Cu spatele la zid m-am alaturat caravanei. Suflete impovarate cu ziua de ieri, mergand prin nisipurile miscatoare ale zilei de maine. Suflete care au uitat sa pluteasca pe bucuriile clipei prezente. Si pe drum sacrifici cate putin, pierzi pe cineva, regreti si tocmai din aceasta cauza alegi sa mergi mai departe. Nu vrei sa fie totul in van, nu vrei ca la final sa te trezesti in fata unui zid de netrecut. Si cu fiecare pas se sterge cate o amintire, cu fiecare duna cucerita uiti chiar si clipe de la inceputul calatoriei. Dar nu ai cum sa uiti scopul, nu ai cum sa pierzi pelerina singuratatii care iti acopera umerii. Cusuta de inima ta, refuza sa se desparta de tine chiar si atunci cand stai in bataia vantului si te lupti cu toti cei care nu te inteleg. Ingenunchezi, te afunzi in nisip pana cand simti ca e timpul sa mergi mai departe. Pasii ramasi in urma ta par sa povesteasca, sa vorbeasca restului caravanei, sa sopteasca pana cand vor fi acoperiti de timp. Dar nu voi fi redus la tacere, nu voi risipi si ultimele clipe tacand si acceptand ca nu sunt x si nu voi ajunge niciodata precum y pentru ca in viata la momentul z am ales gresit. Drumul, mai anevoios, mai dureros, mai lung, va ajunge in acelasi punct. Nu mai am unde sa ascund totul, nu mai vreau sa il ascund, nu a mai ramas decat intuneric aici. Ies de sub ultima duna de nisip si alunec prin singura si unica poarta a acestui desert unde numai singuratatea isi are locul. De undeva de sus, de pe cerul parasit de stele, caravana nu pare decat un sir de domino mutat pe rand pentru ca lucrurile sa se intample. Si acum s-a rupt sirul. Am trecut prin poarta, ne-am trezit aruncati intr-o lume in care nimic nu poate fi atins. Este o lumea reala, sau cea pe care tocmai am parasit-o era cea reala? Un graunte de nisip sta agatat de haina mea. Pelerina a disparut dar nu si senzatia. E in frig, e tot rece si la capatul mainii e tot aerul racoros. Intre dunele de nisip eu sufeream de frig, la 40 de grade eu simteam cum sufletul si tot corpul imi ingheata la fiecare replica spusa, la fiecare privire aruncata in directia mea. E intuneric si lumina culorile fluorescente imi amplifica senzatia de frig. Privesc in oglinda lacului si vad caravana. Nu am scapat de singuratate, doar am comprimat-o, am strans-o intr-un cuvant, in acordurile unui pian. De fapt toata caravana sunt eu. Eu, cel care a ales altfel de fiecare data, care s-a schimbat la fiecare alegere. E singuratatea tuturor stransa intr-o lacrima, trecuta prin ochiul de cristal al Lunii ce nu imi iarta prezenta. Dar unde e urmatoarea poarta? Unde e urmatorul pas ce trebuie facut. Intind mana spre ochiul de cristal ce ma priveste de undeva de sus. O ramura apare in fata ochilor mei, urmata de o alta. E frig si trosnesc din toate incheieturile. Umed si gol infrunt ploaia marunta ce s-a pornit. Pedeaspa sau binecuvantare? Sunt un copac ce isi intinde crengile firave spre luna, spre ochiul de cristal ce apare in fiecare seara sa imi inghete sufletul cu privirea ei nemiloasa. Dar a venit si ziua eliberarii. Ploua marunt si senzatia ca nimic din ceea ce vad sau simt nu este real se adanceste. Sub privirea lacului si a ochiului de cristal ceva se schimba. Ma transform. Ard. Sub ploaia marunta ma transform intr-un fum fin ce se indreapta agale spre ochiul de cristal. Nu pot si nici nu vreau sa opresc acest lucru. Dar lipsa caldurii e lucrul care ma sperie si ma intristeaza, provoaca durere si amaraciune. Dar nu se poate altfel, aceasta trecere este dureroasa prin absenta oricarei simtiri. De parca ma uit la mine cum ard si nu se misca nimic in interiorul meu, nu se aprinde nici o scanteie, nu se arunca nici o vorba, nu ramane nimic in urma. Si iar intuneric. De data asta cu un graunte de nisip si o picatura de apa. Un amalgam de singuratate care nu este inca un intreg. Dar se lipesc de sufletul meu, se strecoara in interior precum un cantec de leagan si totul se schimba inca odata. Sunt in lumina si toate sunt aici. Sunt si eu, e si ea. A mai trecut o zi, a mai trecut un vis, am mai castigat o lupta in interiorul meu, am invins si am fost infrant iar. E cald si ea imi strange mana si imi invaluie sufletul meu in inima ei...
