A ochilor îmbrăţişare

Un fulg. Urmat de un altul. Şi încă unul. Ninge de parcă ziua de azi nu are început şi nici sfârşit, de parcă răsuflarea caldă ar fi un criminal tăcut care face victime în fiecare clipă... Privesc în jos şi măresc ritmul paşilor. Zapada ce se adună din ce în ce mai multă în calea mea începe să scârţâie la fiecare pas... Deschid ochii doar ca să îi pot ţine închişi, doar ca să uit, pentru că ziua de mâine trebuie să aibă şi alt înţeles decât goana nebună după liniştea noastră pierdută. La viteză maximă ne izbim în plin de cei care aleargă la fel ca şi noi. O privire, o vorbă plină de lacrimi, o lacrimă umplută cu un sărut amar, un sărut plin de amintiri ale unor vremuri în care inocenţa nu era o ţintă şi a spera încă mai avea ceva din lumina ochilor ce nu renunţă niciodată. Totul durează atât de mult, dar se termină exact în momentul ciocnirii... Ne reluăm cursa nebunească pentru liniştea care e mereu cu un pas înaintea noastră. Privim în ochi adevărul şi nu ştim sigur dacă ceea ce vedem e real sau doar un miraj al unei minţi prea obosite să mai facă diferenţa între realitate şi mit, între un vis curmat brutal de alarma unei noi zile de muncă şi şoapta unei fantome plasmuită de o inimă plină de întuneric. Deschid ochii şi privesc feţele celor din jur. Se citeşte teamă, uşurare... Nu ştiu de ce m-am trezit iar. Încep să simt frigul. Mă ridic cu greu, de parcă aş fi primit în restart şi singurul lucru care a rămas e frigul. Cum pot să mă simt atât de gol şi totuşi să simt cum singurătatea pe revarsă prin toţi porii şi îmi inundă toate gândurile. O iau de la capăt dar rămân cu frigul în interior... Ce îmi doresc? O îmbrăţişare, atât. Lumina unor ochi şi o îmbrăţişare sunt singurele lucruri care mai ating adiacent liniştea după care alerg. Cât costă ele? Un fulg de nea, o floare dalbă fără de cusur, o lacrimă cristalină care se insinuează pe obrajii îmbujoraţi... Alerg, mă las dus de vânt, îmi aleg singur forma şi mă prăbuşesc pe buzele ei, pierzându-mi orice urmă sau năzuinţă. Pentru că eu sunt fiecare fulg de nea care cade, se topeşte şi se pierde în ochii ei, plini de soare şi vis. Şi voi cădea la infinit până când nu o să mă mai trezesc şi o să rămân doar o amintire efemeră ce veghează din spatele lunii pline. Cerem scuze şi iertare visului ce azi iar moare, plini de lacrimi şi pelin, toate ascunse într-un suspin... Speranţa arde tot mai tare,în buzele rupte din soare,lumina râsului din mare şi-a ochilor îmbrăţişare...