Incepem prin a renunta. Prin a renunta la intuneric, lacrimi,la pasii marunti prin ploaie, la capul plecat atunci ne doare sa privim in jur sau sa respiram. A rasarit soarele si, in ciuda gerului care infloreste bujori pe obraji, vad cum un zambet inmugureste pe fata ei. Pasesc inainte, renuntand la tot. Un pas mare in gol, in aerul inghetat, peste o cadere inevitabila, peste tot ceea ce pare sa ma tina legat cu spatele la zid in viata asta. Si totusi nu cad...Dar nici nu plutesc. Imi pierd echilibrul si simt frica si nesiguranta in corpul si in sufletul meu. Dar e alegerea mea si numai a mea. Ii vad privirea si inchid ochii gandindu-ma ca ma tine brate, in acelasi mod prostesc in care adorm in fiecare seara, in acelasi fel ciudat de a-mi ascunde tristetea si furia, in acelasi mod in care renunt pentru a putea continua. Invaluit in lumina ochilor ei renunt la ultimul fir de constiinta care ma insoteste peste haul albastru cascat sub mine. Am adormit si o tin in brate si sufletul meu nu vrea mai mult... Poleita de soare, cu ochii visatori, cu obrajii imbujorati si cu zambetul inmugurit pe chip ma priveste, ma imbratiseaza si...dispare... Acolo nu sunt decat eu, cel care paseste peste prapastie... Si adorm, invaluit in imbratisarea ei, ca in fiecare seara...
