Perfect insanity... (Wild child lost in my dreams)

....aud alarma ceasului si ma trezesc... Ciudat. Nu e prima oara cand mi-as fi dorit sa nu ma trezesc, sa visez la nesfarsit. Dar e prima data cand ma trezesc si caldura ei ramane cu mine. Ea? Care ea? Nu stiu. Si nici nu vreau sa stiu. Nu pot sa ii vad fata in vise, dar e mereu acolo, mereu langa mine, mereu calda, mereu zambitoare. Nu, nu i-am vazut niciodata, nici fata si nici zambetul. Dar stiu ca zambeste. Simt lucrul asta pentru ca... Pur si simplu il simt. E un sentiment bun, ca si cel pe care il ai cand te gandesti la o cana cu ceai cald intr-o seara geroasa de iarna. Cald, mereu cald si mereu liniste. Nu o liniste de mormant... Una interioara, relaxanta, ca si cum as zbura... Ma pierd incet in ochii ei fara ca ea sa isi dea seama, fara ca eu sa-mi dau seama.... Ce culoare? Stiu si nu stiu in acelasi timp! Nu stiu cine e, dar ii stiu zambetul, ochii, atingerea calda...Dar nu stiu cine e... Ma ridic din pat,imi beau cafeaua in timp ce ascult un pic de muzica, ma imbrac si plec la munca, tot cu ea in gand... Dar cum fac primul pas afara ma izbesc de frig si de ea. Se lipeste de mine si raman pe loc. Pur si simplu nu ma pot impotrivi, pentru ca ea e tot de imi doresc...Si totusi nu stiu cine e...Poate sunt nebun. De fapt sigur sunt nebun. Sufar de acea nebunie pe care nu o poti atinge pentru ca nu exista. E doar o dorinta, o speranta, o raza de soare prinsa in ochii ei. Picaturi de ploaie poposesc pe obrajii ei...Simt ca nu vreau sa plec de acolo,nu vreau sa ma despart de ea. In vise sau in realitate imi doresc asa de mult linistea ei incat sufletul a ramas pe loc, legat de al ei. Trupul e deja la munca, cu doua casti in urechi pentru a nu mai auzi ultimele barfe legate x si y care au facut z. Dar sufletul ei e legat de al meu, pironit in timp, inghetat la mijlocul clepsidrei, impotrivindu-se gravitatiei si refuzand sa cada pentru a se desparti. In simt caldura si o imbratisez, desi nu e nimeni in fata mea... O sarut pe frunte si ii simt sufletul lipit de al meu. Ma adancesc iar in ochii ei, nesupus corpului care nu stie daca sa se lase pierdut sau nu, uitand de mine pentru ca...aud alarma ceasului si ma trezesc...

Seminte...

Seminte de demoni in inimi de om
Sadite in noapte de vise ce dorm

Seminte de lacrimi in ochi de copii
sadite de vorbe si multe prostii

Seminte de toamna in suflete verzi
Sadite de varsta si ochii ce-i crezi

Seminte de vise ochii cei goi
Sadite de viata ce sta intre noi

Seminte de viata in locuri pustii
Sadite cu truda de-ai nostrii copii

Seminte de foc in nopti ca se smoala
Sadite de trupuri unite de seara

Seminte de ingeri in suflete albe
Sadite de voci cantand "Florile Dalbe"

Seminte in ochii tai cand ne privim
Tacem si nu spunem chiar daca iubim

Seminte in speranta din inima ta
In ochii doua lacrimi si un "Nu ma uita"

Never give up... Never lose Hope

Am ajuns acasa... Dus, mancare, o ultima convorbire pe mess-ul de pe telefon, ca la calculator nu pot (doarme lumea prin casa si fac prea mult zgomot). Ma pun in pat si imi pun castile in urechi. O melodie, doua, trei...Somnul tot nu vine, desi ma simt obosit. Ma intorc pe partea stanga, pe partea dreapta, ma foiesc. Nimic. Ma ia somnul si incep sa visez cu ochii deschisi... Stau cu bratele ca si cum as cuprinde pe cineva. Cineva, undeva, are nevoie de o imbratisare. Nu stiu cine e si cum, dar i-o ofer, poate si unde simt ca si eu as avea nevoie de una. E prea mult loc in pat. E prea gol. Nu e nici un suflet acolo, nici macar al meu. Ma intreb daca cineva pe lumea asta isi intinde bratele in timp ce doarme doar ca sa imbratiseze pe altcineva. Ce intrebare prosteasca! Normal ca...da sau nu! Intre timp imi pierd de tot somnul, dar reusesc sa tin ochii inchisi. Si parca simt o imbratisare. Stiu ca nu e nimeni acolo si totusi sentimentul acela al unui suflet care ma vegheaza e acolo cu mine. Si reusesc sa adorm, nu pentru mult timp, dar reusesc sa adorm. E un somn adanc, cu vise pe care mintea nu are voie sa le retina. Vise care trebuie sa zboare inapoi la sufletul care m-a luat in brate si mi-a eliberat mintea, fie numai si pentru foarte putin timp. Nu stiu daca am facut si eu acelasi lucru, dar stiu ca mi-as fi dorit. Si dorm imbratisat in caldura unui suflet, suflet al carui trup pare sa nu mai apara. Dar il voi astepta, pentru ca in fiecare seara caldura sufletului imi promite o a doua zi mai buna, mai plina de lumina si de speranta. Si daca nu va aparea nici a doua zi nu disper. Pentru ca am toata viata inainte si promisiunea sufletului : voi astepta ca sa ma gaseasca...si il voi cauta. Pentru toti cei care dispera si care incep sa isi piarda speranta... Nu voi renunta, cum nici tu nu trebuie sa renunti, pentru ca undeva, acolo in lumea larga, cineva se gandeste la tine si te imbratiseaza in fiecare seara si adoarme cu tine in brate. Si daca nu v-ati gasit inca, nu dispera. Te cauta asa cum si tu il cauti si iti va fi aproape mereu, chiar daca trupul sau nu te-a gasit inca... Si melodia din telefon se termina si il inchid...Si adorm, cu melodia in minte, plutind imbratisat de aripile ingeresti ale unui suflet...

"Ascolta il tuo cuore"

"...È difficile capire
Qual é la cosa giusta da fare
Se ti batte nella testa un'emozione..."

Trec de multe ori pe langa ea. Ma uit uneori la ea dar de multe ori raman cazut pe ganduri. Nu stiu de unde sa incep si cum sa continui. Sau unde sa termin. Oricum stiu ca nu trebuie sa incep. Ar fi pacat. Una e sa pot vorbi cu ea fara oprelisti si alta e sa stric totul spunand tot ce mi-a mai ramas pe suflet. Mi-e teama ca increderea o sa ajunga iar pe ultimul loc, ca tot ce o sa spun o sa fie interpretat aiurea si o sa ma intorc in ceata in care umblu fara sa luminez nimic. De ce sa ii intunec si ei ziua? Pentru ce? Doar pentru ca eu am in mine niste cuvinte nerostite? Nu are sens, e un egoism pur. In fiecare zi tinde sa treaca peste ratiune si sa iasa la suprafata si in fiecare zi il opresc la timp. O vad cum zambeste si rade. Ce drept as avea eu sa ii rapesc linistea? Nici unul. Nimic pe lumea asta nu poate justifica acele cuvinte. Si atunci de ce ma simt asa de rau cand mai trece o zi si tac? Dar o sa tac in continuare. Asa o sa ma pot bucura in fiecare zi de zambetul ei, de discutiile si de compania ei, fara sa ma priveasca ciudat sau sa se fereasca de mine. Cum ramane cu sufletul? Sa taca! Pentru ca oricum in fiecare zi ne luptam ca sa nu ramanem singuri... "Daca te doare inseamna ca inca mai e acolo." Si azi voi trece pe langa ea si probabil ma voi multumi cu un simplu salut si o discutie despre diverse lucruri. Sper sa fie de ajuns pentru mine.
Si la final ceva sa mai insenineze putin lucrurile:

....

As pune un titlu. Si nu as pune... Pentru ca nu am ce titlu sa pun. Se stinge. Palpaie din ce in ce mai greu. Mai are cate o zvacnire, se aprinde extrem de mult...Dar dupa aceea isi pierde iar intensitatea. Se mistuie singura. E lucrul de care m-am temut cel mai mult, pentru care am varsat cele mai multe lacrimi, dar si acesta se mistuie singur. Ars de viata asta, de inima mea care nu pare sa mai fie la locul ei, sa mai fie acolo unde ar trebui sa fie o inima atunci cand iubeste. Ma pierd in interiorul meu si vad lucrul asta in orice lucru fac. Nu stiu daca nu mai iubesc sau daca am uitat cum. Stiu insa ca nu pot sa mai arat lucrul asta. Ma simt ca si cum nu as face decat rau daca l-as arata. Nu ii mai aud pe cei din jur. Vocile lor sunt estompate undeva in spatele meu, desi toti sunt undeva in jurul meu... Am imbatranit, am ruginit, am pierdut acel ceva pe care il cautasem toata viata. Am ajuns la capat. Capatul a ce? Nu stiu, dar simt ca nu mai pot inainta. Ceva ma tine pe loc, si nu, nu e vina ei, nici a lui, e vina mea. Vreau sa uit, sa iert, sa strig, sa plang, sa mor... Toate la un loc si nimic in acelasi timp. Dar nu pot. Nu pot sa fac nici unul din aceste lucruri asa cum trebuie... Inainte sa mai fac rau cuiva voi ramane singur... Poate asa imi voi da seama de ce drumul meu duce spre o prapastie si cum voi putea trece mai departe... Titlu? A, da! Trebuia sa pun si un titlu... Aripi frante... Neah, prea dramatic! Mai bine "....". Oricum, viata merge inainte, cu sau fara toate aceste lucruri efemere... Sper ca maine sa fiu de partea cealalta prapastiei care pare acum de netrecut... Am pierdut dragostea pe care o simteam... Acum a ramas doar golul si saltul peste prapastie. See you on the other side!

Undeva in ceata...

Privesc inainte dar nu se vede nimic...Absolut nimic. Poate doar cateva licariri ale unor sperante, vise care inca nu si-au luat zborul speriate de ceata si intunericul care inainteaza odata cu mine. Ma opresc si ma uit in urma. Pasi, sunetul lor, urmele lor, rapizi sau lenti, marunti sau mari, toti incadrati de locuri si oameni care azi sunt foarte departe sau nu mai sunt printre noi. Merg in continuare. Ma uit la casa pe langa care trec acum. Nu am vazut-o de foarte departe, dar am recunoscut-o. O buna parte din copilaria mea e legata de casa asta si de imprejurimi. Ma opresc in fata portii...Gardul din lemn, rarit de timpul care a mai macinat din sipcile care odata erau dese si luceau a nou, e inca acolo. Casa varuita proaspat te imbie sa mai stai, sa te odihnesti pe pietrele de rau slefuite care alcatuiesc prispa joasa de langa bucatarie. Casa aceea a adapostit odata 12 suflete, unchiul si matusile mele, 12 copii care se strangeau seara si umpleau de lumina,culoare si veselie. Nu pot decat sa imi imaginez cum era. Noi eram doar 3-4 copii acolo si tot se umplea locul de rasete. Dar vad o umbra prin curte. Cu picioarele goale alearga dintr-o parte in alta: la soba facuta de bunicul de unde venea mereu mireasma care ne chema la masa sau mirosul de cozonac care iti aducea aminte de faptul ca joaca poate sa mai astepte pentru ca felia calduta de cozonac te astepta pe farfurie; in camerele casei unde erau hainele noastre, la gainile care faceau mai multa galagie decat oua... Era mamaia. Asa cum o tine toata lumea minte. Si cand te dojenea nu te puteai supara. Avea acel ceva care te facea sa intelegi ca stie mai multe decat tine si ca nu iti vrea decat binele. Fie ca frigul si zapada inghetau totul in jur sau caldura torida facea lespedea din curte sa para o poteca de carbuni incinsi ea era mereu acolo, desculta, trebaluind prin casa, curte sau gradina, fara sa ii pese de mama natura care te imbia mai degraba la visare sau la somn decat la munca. Parul grizonat de poznele noastre si de timpul care isi lasa urmele pe fata ei ascundea uneori ochii care pareau sa defineasca blandetea. Nu puteai sa stai imbufnat sau suparat. Nici acum nu pot cand ma gandesc la ea. As intra in curte, dar vad cum umbra se risipeste, fumul care iesea din cosul casei dispare, si nu mai imi raman in minte decat ochii ei. Casa aceea, prea mica pentru a tine legat un suflet asa de mare, e inca acolo. Sufletul a plecat de mult, mult prea devreme, intr-un loc pe care timpul nu il poate schimba, unde doar sufletele patrund. As vrea ca ea sa mai fie acolo si sa trec pe langa leaganul amintirilor mele de la tara si sa pot intra acolo. Dar fara ea totul e pustiu acolo, plin de amintiri si de lucruri care azi nu mai sunt decat in inimile noastre, ale celor care au cunoscut-o. Incerc sa pasesc prin ceata mai departe dar se aude o voce "Stela"...Cineva o striga...O chema Estera, dar toata lumea ii zicea Stela... Dar ea nu mai e acolo. Nimic din tot ce era nu va mai fi. Poate doar la capatul drumului. Intru iar in ceata, inconjurat de intunericul care se mai risipeste. Alungat de ea, de amintiri, de prietenii mei, de mine. I-am promis multe, am facut putine. Mai am de mers, mai am multe lucruri de facut. Pentru mine, pentru ea si pentru toti cei care cred in mine. O simt langa mine si acum si ii vad ochii privindu-ma din orice colt de soare care iese din nor, din orice curcubeu care sarbatoreste pe cer sfarsitul ploii si al intunericului. La capatul drumului vor fi toti acolo, toti cei pe care nu am stiut sau nu am putut sa ii pretuim asa cum trebuia atunci cand erau langa noi. Mi-e dor de ea, de ei... Ca de obicei merg inainte. capatul drumului nu se vede decat atunci cand vrem noi sa il vedem, cand speranta lasa locul deznadejdii... De ce existam noi? Pentru ca toti inaintasii nostrii au sperat, au vrut si si-au dorit o lume mai buna pentru noi. La capatul drumul voi regasi acei ochi care m-au invatat rabdarea, speranta si blandetea cu mult inainte ca eu sa vad rautatea lumii in toata "splendoarea" ei.
Pentru bunica mea Estera, al carei suflet ne vegheaza de undeva de sus.
(Ii multumesc lui Alin pentru inspiratie si pentru modul in care reuseste sa puna in cuvinte sentimente care unora li se par de nedescris http://sovaialaalin.blogspot.com/2009/05/un-pahar-de-apa-rece-si-un-cornulet-cu.html)

"Oh world, naked and bruised..."

Naked and bruised...La fel ca lumea asta. Dar oblojit de voi mereu, cu ranile pansate de fiecare data cand viata mi le redeschide. Pentru asta va multumesc iar, fiindca existati si aveti puterea sa priviti dincolo de aparente si sa ma judecati asa cum sunt. Multumesc pentru incredere, pentru vise si pentru speranta.

WORLD
By Anggun

Tell me have you ever took the time to feel
That everything around you is alive and real
But many think is somehow, there is no big deal
So they take, they break
‘til there's nothing more to get

Oh world, naked and bruised
oh world, got so much to lose
Oh world, tired and used
oh world, Please tell me

What on earth is going on
What on earth is going on
Must they cut all the trees
Catch the fishes from the seas
Will they realize that
The catch is not that key
But many don't give a care
They even still run free

Save your tears
Don't cry
Cause the world is getting well

Oh world, naked and bruised
oh world, got so much to lose
Oh world tired and used
oh world, Please tell me

What on earth is going on
What on earth is going on
I'm only a human with an unborn child
I tried to do my best do
Don't know wrong but right
We had to many wars with the real cause to fight

So think fast
Don't think twice
The damage has been done

Oh world, naked and bruised
oh world, got so much to lose
Oh world tired and used
oh world, Please tell me

What on earth is going on
What on earth is going on

Lumea mai sus scrisa...

Eu sunt aici, tu esti acolo...Acolo unde vorbele nu ajung, acolo unde soaptele plutesc in vant, acolo unde stelele se sting si visele se aprind, acolo unde ingerii care aduna lacrimi sunt! Acolo unde sunt saruturile stinse in gand, unde o inima sta inchisa...In ochii tai adanci si tainici sta lumea mai sus scrisa!...

Pustiu

Pustiu... Asa a fost totul la inceput. In intunericul total care acoperea sufletul ce astepta randul sau la viata nu puteai distinge altceva decat un mare si intunecat pustiu.Apoi a venit raza de soare...A strapuns intunericul si s-a zdrobit in mii si mii de suvite de lumina de sufletul care nu o recunostea.Dar a intrat in el si totul s-a luminat.Se vedea cerul,se vedeau toate lucrurile pe care intunericul le ascunde sufletului inainte de a se naste.Se mai vedea si inima,un lucru mic si pricajit ce statea sa se franga parca la fiecare bataie proprie,dar care parea sa fie legata printr-un fir invizibil de suflet.Si inima a zarit o pasare alba care statea pe un colt de stea, rupt din speranta si prabusit intr-un lac argintiu nascut din lacrimi in inima sufletului.Lacrimi...Parca singurul lucru care anunta tot ceea ce avea sa vina.Un vant salbatic a inceput sa adie si sufletul a simtit nelinistea.Pasarea a zburat, speriata de tremurul apei provocat de inima ce nu se putea elibera din nelinistea sufletului.Vantul s-a intetit si odata cu el au aparut si norii.Plasmuiti parca din plumb,ei au intunecat cerul si au sufocat lumina ce calauzea privirea sufletului spre inima.Brazdati de fulgere, norii au adus cu ei adevarul.Crunt si necrutator, acesta a inceput sa razbata sufletul si sa-l indeparteze din ce un ce mai mult de inima,ca intr-un cosmar provocat de un blestem pe care nimeni nu l-a rostit,dar care planeaza asupra tuturor.Dar totul s-a oprit...Intuneric..."Ce ai?" Se auzi intrebarea ei."Nimic! N-am nimic!" Incerc eu sa ma "ascund" asa cum fac mereu cand trebuie sa o iau de la capat... Pustiu... In sufletul meu este iarasi Pustiu!

Alpha...sau Omega...Maybe in between

Am uitat. Sau poate vreau sa uit. Sau voi uita. Cert e ca toate au trecut. Chiar toate? Chiar toate! Am ramas doar eu si nebunia mea temporara. Macar acum sunt sigur ca nimeni nu va mai avea de suferit din cauza "crizelor mele de personalitate". Nici macar eu. Nastere...Prima imagine...Prima atingere...Prima tresarire...Ma inalt si zbor, plutesc si cad, ma prabusesc in tacere si ma sparg, ma adun si ma ridic doar ca sa o iau de la capat... Cercul nu poate fi intrerupt. Ma amagesc cu faptul ca am iesit din fostul cerc. Dar am intrat in alt cerc. Si tot asa. Invat, zbor si plutesc mai mult, ma prabusesc mai lin, ma sparg mai greu. Dar tot ma sparg. Si de fiecare data sunt mai greu de adunat. Durerea e din ce in ce mai mare atunci cand ma sparg, desi imi promit ca nu va mai durea la fel de rau.Uit cine sunt si o iau de la capat. Me regasesc in cioburile aruncate prin ochii celor din jur. Nici ei nu ma mai recunosc. Ma reinventez, reiau zborul. Ma lupt cu mine si cu toata lumea si accept tot ce mi se intampla, in acelasi timp. Sunt nebun si nu neg lucrul asta, dar imi tin nebunia pentru mine. Vad cum in jurul meu totul se destrama, se recladeste, totul se schimba. Imi simt buzele arse de sete. Setea de sarut, de viata, de o ea care pare ca nu mai apare in zare. In timp ce ma prabusesc imi vine in minte un gand: daca eu fug de ea in loc sa ma duc spre ea? Dar nu am timp sa mai iau in considerare variabila asta. Sunt iar la pamant. Adun bucatelele si le pun in ochii strainului care isi reia zborul nebunesc... Il pierd cu ochii in zare si il vad cum apare in spatele meu. trece prin mine si imi aduce aminte de gustul amar al lacrimilor zadarnice. Atat ale mele cat si ale ei. Eu sunt strainul dar el nu mai e "eu" de mult. Nu cred ca e inceputul si nici sfarsitul. Sunt pierdut undeva pe drum. Drumul spre ea? Nu. Drumul spre mine. Pe ea o voi gasi odata cu mine. Si atunci ma voi regasi. Pana atunci zbor si ma prabusesc. Nu ma plang, doar ma prabusesc... Sa nu-mi pierdeti cioburile atunci cand le gasiti. Pentru ca am nevoie de voi asa cum am nevoie si de ele. In mintea si sufletul meu sunteti vesnici si de neinlocuit .