Privesc inainte dar nu se vede nimic...Absolut nimic. Poate doar cateva licariri ale unor sperante, vise care inca nu si-au luat zborul speriate de ceata si intunericul care inainteaza odata cu mine. Ma opresc si ma uit in urma. Pasi, sunetul lor, urmele lor, rapizi sau lenti, marunti sau mari, toti incadrati de locuri si oameni care azi sunt foarte departe sau nu mai sunt printre noi. Merg in continuare. Ma uit la casa pe langa care trec acum. Nu am vazut-o de foarte departe, dar am recunoscut-o. O buna parte din copilaria mea e legata de casa asta si de imprejurimi. Ma opresc in fata portii...Gardul din lemn, rarit de timpul care a mai macinat din sipcile care odata erau dese si luceau a nou, e inca acolo. Casa varuita proaspat te imbie sa mai stai, sa te odihnesti pe pietrele de rau slefuite care alcatuiesc prispa joasa de langa bucatarie. Casa aceea a adapostit odata 12 suflete, unchiul si matusile mele, 12 copii care se strangeau seara si umpleau de lumina,culoare si veselie. Nu pot decat sa imi imaginez cum era. Noi eram doar 3-4 copii acolo si tot se umplea locul de rasete. Dar vad o umbra prin curte. Cu picioarele goale alearga dintr-o parte in alta: la soba facuta de bunicul de unde venea mereu mireasma care ne chema la masa sau mirosul de cozonac care iti aducea aminte de faptul ca joaca poate sa mai astepte pentru ca felia calduta de cozonac te astepta pe farfurie; in camerele casei unde erau hainele noastre, la gainile care faceau mai multa galagie decat oua... Era mamaia. Asa cum o tine toata lumea minte. Si cand te dojenea nu te puteai supara. Avea acel ceva care te facea sa intelegi ca stie mai multe decat tine si ca nu iti vrea decat binele. Fie ca frigul si zapada inghetau totul in jur sau caldura torida facea lespedea din curte sa para o poteca de carbuni incinsi ea era mereu acolo, desculta, trebaluind prin casa, curte sau gradina, fara sa ii pese de mama natura care te imbia mai degraba la visare sau la somn decat la munca. Parul grizonat de poznele noastre si de timpul care isi lasa urmele pe fata ei ascundea uneori ochii care pareau sa defineasca blandetea. Nu puteai sa stai imbufnat sau suparat. Nici acum nu pot cand ma gandesc la ea. As intra in curte, dar vad cum umbra se risipeste, fumul care iesea din cosul casei dispare, si nu mai imi raman in minte decat ochii ei. Casa aceea, prea mica pentru a tine legat un suflet asa de mare, e inca acolo. Sufletul a plecat de mult, mult prea devreme, intr-un loc pe care timpul nu il poate schimba, unde doar sufletele patrund. As vrea ca ea sa mai fie acolo si sa trec pe langa leaganul amintirilor mele de la tara si sa pot intra acolo. Dar fara ea totul e pustiu acolo, plin de amintiri si de lucruri care azi nu mai sunt decat in inimile noastre, ale celor care au cunoscut-o. Incerc sa pasesc prin ceata mai departe dar se aude o voce "Stela"...Cineva o striga...O chema Estera, dar toata lumea ii zicea Stela... Dar ea nu mai e acolo. Nimic din tot ce era nu va mai fi. Poate doar la capatul drumului. Intru iar in ceata, inconjurat de intunericul care se mai risipeste. Alungat de ea, de amintiri, de prietenii mei, de mine. I-am promis multe, am facut putine. Mai am de mers, mai am multe lucruri de facut. Pentru mine, pentru ea si pentru toti cei care cred in mine. O simt langa mine si acum si ii vad ochii privindu-ma din orice colt de soare care iese din nor, din orice curcubeu care sarbatoreste pe cer sfarsitul ploii si al intunericului. La capatul drumului vor fi toti acolo, toti cei pe care nu am stiut sau nu am putut sa ii pretuim asa cum trebuia atunci cand erau langa noi. Mi-e dor de ea, de ei... Ca de obicei merg inainte. capatul drumului nu se vede decat atunci cand vrem noi sa il vedem, cand speranta lasa locul deznadejdii... De ce existam noi? Pentru ca toti inaintasii nostrii au sperat, au vrut si si-au dorit o lume mai buna pentru noi. La capatul drumul voi regasi acei ochi care m-au invatat rabdarea, speranta si blandetea cu mult inainte ca eu sa vad rautatea lumii in toata "splendoarea" ei.
Pentru bunica mea Estera, al carei suflet ne vegheaza de undeva de sus.
(Ii multumesc lui Alin pentru inspiratie si pentru modul in care reuseste sa puna in cuvinte sentimente care unora li se par de nedescris http://sovaialaalin.blogspot.com/2009/05/un-pahar-de-apa-rece-si-un-cornulet-cu.html)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu