Pustiu

Pustiu... Asa a fost totul la inceput. In intunericul total care acoperea sufletul ce astepta randul sau la viata nu puteai distinge altceva decat un mare si intunecat pustiu.Apoi a venit raza de soare...A strapuns intunericul si s-a zdrobit in mii si mii de suvite de lumina de sufletul care nu o recunostea.Dar a intrat in el si totul s-a luminat.Se vedea cerul,se vedeau toate lucrurile pe care intunericul le ascunde sufletului inainte de a se naste.Se mai vedea si inima,un lucru mic si pricajit ce statea sa se franga parca la fiecare bataie proprie,dar care parea sa fie legata printr-un fir invizibil de suflet.Si inima a zarit o pasare alba care statea pe un colt de stea, rupt din speranta si prabusit intr-un lac argintiu nascut din lacrimi in inima sufletului.Lacrimi...Parca singurul lucru care anunta tot ceea ce avea sa vina.Un vant salbatic a inceput sa adie si sufletul a simtit nelinistea.Pasarea a zburat, speriata de tremurul apei provocat de inima ce nu se putea elibera din nelinistea sufletului.Vantul s-a intetit si odata cu el au aparut si norii.Plasmuiti parca din plumb,ei au intunecat cerul si au sufocat lumina ce calauzea privirea sufletului spre inima.Brazdati de fulgere, norii au adus cu ei adevarul.Crunt si necrutator, acesta a inceput sa razbata sufletul si sa-l indeparteze din ce un ce mai mult de inima,ca intr-un cosmar provocat de un blestem pe care nimeni nu l-a rostit,dar care planeaza asupra tuturor.Dar totul s-a oprit...Intuneric..."Ce ai?" Se auzi intrebarea ei."Nimic! N-am nimic!" Incerc eu sa ma "ascund" asa cum fac mereu cand trebuie sa o iau de la capat... Pustiu... In sufletul meu este iarasi Pustiu!