A ochilor îmbrăţişare

Un fulg. Urmat de un altul. Şi încă unul. Ninge de parcă ziua de azi nu are început şi nici sfârşit, de parcă răsuflarea caldă ar fi un criminal tăcut care face victime în fiecare clipă... Privesc în jos şi măresc ritmul paşilor. Zapada ce se adună din ce în ce mai multă în calea mea începe să scârţâie la fiecare pas... Deschid ochii doar ca să îi pot ţine închişi, doar ca să uit, pentru că ziua de mâine trebuie să aibă şi alt înţeles decât goana nebună după liniştea noastră pierdută. La viteză maximă ne izbim în plin de cei care aleargă la fel ca şi noi. O privire, o vorbă plină de lacrimi, o lacrimă umplută cu un sărut amar, un sărut plin de amintiri ale unor vremuri în care inocenţa nu era o ţintă şi a spera încă mai avea ceva din lumina ochilor ce nu renunţă niciodată. Totul durează atât de mult, dar se termină exact în momentul ciocnirii... Ne reluăm cursa nebunească pentru liniştea care e mereu cu un pas înaintea noastră. Privim în ochi adevărul şi nu ştim sigur dacă ceea ce vedem e real sau doar un miraj al unei minţi prea obosite să mai facă diferenţa între realitate şi mit, între un vis curmat brutal de alarma unei noi zile de muncă şi şoapta unei fantome plasmuită de o inimă plină de întuneric. Deschid ochii şi privesc feţele celor din jur. Se citeşte teamă, uşurare... Nu ştiu de ce m-am trezit iar. Încep să simt frigul. Mă ridic cu greu, de parcă aş fi primit în restart şi singurul lucru care a rămas e frigul. Cum pot să mă simt atât de gol şi totuşi să simt cum singurătatea pe revarsă prin toţi porii şi îmi inundă toate gândurile. O iau de la capăt dar rămân cu frigul în interior... Ce îmi doresc? O îmbrăţişare, atât. Lumina unor ochi şi o îmbrăţişare sunt singurele lucruri care mai ating adiacent liniştea după care alerg. Cât costă ele? Un fulg de nea, o floare dalbă fără de cusur, o lacrimă cristalină care se insinuează pe obrajii îmbujoraţi... Alerg, mă las dus de vânt, îmi aleg singur forma şi mă prăbuşesc pe buzele ei, pierzându-mi orice urmă sau năzuinţă. Pentru că eu sunt fiecare fulg de nea care cade, se topeşte şi se pierde în ochii ei, plini de soare şi vis. Şi voi cădea la infinit până când nu o să mă mai trezesc şi o să rămân doar o amintire efemeră ce veghează din spatele lunii pline. Cerem scuze şi iertare visului ce azi iar moare, plini de lacrimi şi pelin, toate ascunse într-un suspin... Speranţa arde tot mai tare,în buzele rupte din soare,lumina râsului din mare şi-a ochilor îmbrăţişare...

Symbol Of My Faith

Incepem prin a renunta. Prin a renunta la intuneric, lacrimi,la pasii marunti prin ploaie, la capul plecat atunci ne doare sa privim in jur sau sa respiram. A rasarit soarele si, in ciuda gerului care infloreste bujori pe obraji, vad cum un zambet inmugureste pe fata ei. Pasesc inainte, renuntand la tot. Un pas mare in gol, in aerul inghetat, peste o cadere inevitabila, peste tot ceea ce pare sa ma tina legat cu spatele la zid in viata asta. Si totusi nu cad...Dar nici nu plutesc. Imi pierd echilibrul si simt frica si nesiguranta in corpul si in sufletul meu. Dar e alegerea mea si numai a mea. Ii vad privirea si inchid ochii gandindu-ma ca ma tine brate, in acelasi mod prostesc in care adorm in fiecare seara, in acelasi fel ciudat de a-mi ascunde tristetea si furia, in acelasi mod in care renunt pentru a putea continua. Invaluit in lumina ochilor ei renunt la ultimul fir de constiinta care ma insoteste peste haul albastru cascat sub mine. Am adormit si o tin in brate si sufletul meu nu vrea mai mult... Poleita de soare, cu ochii visatori, cu obrajii imbujorati si cu zambetul inmugurit pe chip ma priveste, ma imbratiseaza si...dispare... Acolo nu sunt decat eu, cel care paseste peste prapastie... Si adorm, invaluit in imbratisarea ei, ca in fiecare seara...

All I Need

Nu invatam niciodata. Poate pentru ca nu stim sa invatam. Mai corect ar fi pentru ca nu vrem sa invatam. Nu cedam nici atunci cand ultima picatura de alb dispare din aripi. Ne uitam in oglinda si nu ne recunoastem. Nu vrem sa ne recunoastem, cu toate ca noi, prin tot ceea ce am decis, prin toate visele pe care le-am sacrificat, prin toate sentimentele pe care le-am ingropat, am innegrit aripile. Dar privim in oglinda si suntem bucurosi. Odata cu aripile noastre devenite scrum alte aripi au prins contur, luminate de praful de stele si de lacrimile a tot ceea ce am ingropat si pierdut pe drum. Pierdut e putin spus. Nimic nu se pierde, totul se transforma, tot ceea ce credeam ieri cenusa ne va bantui azi in cel mai ciudat, sinistru si totodata placut mod. Fantoma a ceea ce am fost ieri va reveni azi, prezenta decat umbra care ne insoteste mereu, mai luminoasa decat zambetul celor din jur, mai apriga si mai necrutatoare cu amintirile care ne vor napadi mintea si visele. Avem puterea de a crede in zambetul intiparit pe fata celui/celei care sta in fata noastra. Privirea lui/ei, plina de lumina si de vise, e garantia ca totul a avut un scop. Stanjeniti de ceea ce am devenit ne ascundem aripa de pe care se prelinge o picatura de sange. Nimeni nu vede faptul ca din noi viata a inceput sa picure si asa e mai bine. O ultima privire inapoi pentru a vedea daca lumina sacrificiului nu a fost un vis. Aripa incepe sa devina un amestec de sange si intuneric iar cele doua culori par a se anihila singure. Ingenunchem si asteptam urmatoarea proba, urmatorul ciclu, urmatorul cerc. O lacrima cade inaintea noastra si lumineaza intunericul care ne-a cuprins. Nu e a noastra. E a celei/celui care a primit aripile de la noi. E cu noi, alaturi. Atat de aproape dar mereu la un infinit distanta de noi. Zambetul ei/lui lumineaza totul in jur. Perfectiunea, de neatins intr-o viata de om, e oglindita in ochii impovarati de lacrimi. Ne ridicam si, cu aripile in care rosul se negru s-au contopit intr-o valtoare a sentimentelor contradictorii, avem curajul sa spunem ceea ce simtim si credem: "You are All I Need"

În Ochii Ei

Mă uit, aprob şi nu vreau să înţeleg. De fapt ştiu ce a vrut să spună şi îi răspund afirmativ. Are în ochi o licărire ciudată. Nu e nebunie, e sămânţa de adevăr ascunsă doar în ochii ei. Mă minte. Mă minte cu vorbele, cu gesturile, tot trupul ei mă minte. Şi nu e prima dată. Şi nu e nici prima persoană. Minţit de mai multe ori am invatat să nu mai caut motivele şi să nu mă împotrivesc. Prefer să le accept ştiind că orice minciună se plăteşte cu lacrimi. Lacrimile mele, lacrimile ei, lacrimile celor din jur care nu înţeleg niciodată ce se întâmplă. Una e fericită, una plânge, una vise şi lacrimi iar strânge. E una şi aceeaşi deşi sunt persoane diferite. Prin destin şi prin voinţă ele au reuşit să realizeze în viaţa asta mai mult sau mai puţin decât şi-au propus. O privesc în ochi şi tac. Acum câteva ore am avut aceeaşi secvenţă de priviri. Alta persoană dar aceeaşi situaţie. Un schimb de sentimente mut şi fără repere. O tăcere dureroasă şi violentă acompania privirile noastre. Era dulce şi amăruie în acelaşi timp privirea ei. Tăiată de o vorbă şi de dorinţa de a rupe un cerc care părea vicios. Prins în ochii ei, fără scăpare în faţa adevărului ascuns în ei, accept minciuna ştiind că ea vă dispărea curând, lăsând în încă o cicatrice întipărită cu un zâmbet amar pe sufletul meu. Adevărul? Prefer să cred în ea şi să am încredere în judecata ei. Trebuie să plec şi o privesc iar în ochi. Are trupul de gheaţă dar ochii ei râd, zâmbesc şi îmi arată un adevăr de netăgăduit. O adevărată regină de gheaţă cu ochii de foc, catifelaţi şi blânzi ca un cântec de leagăn. Sunt pe drum şi privesc în jur. Dar nimic nu mă atinge, nimic nu mă abate din drum. Oriunde aş fi, eu sunt ascuns în adevărul din ochii ei, în lumina primită de la sufletul ei, în zâmbetul ei.

And I fall into you and I fade away

N-a înţeles nimic. Nici nu cred că ar fi avut cum. Între o grimasă, un sfat şi o sfidare cu blazon se strecurase şi o jignire subtilă. Am citit nedumerirea în ochii ei şi am auzit satisfacţia celui care privea prin ochii mei. "sigur o să regreţi!" "o să fi tu acolo să mă faci să nu regret!" Ea mă privea ciudat, de parcă ar fi auzit conversaţia din mintea mea. I-am mulţumit pentru că mă ascultase şi m-am întors brusc pe călcâie, pornind agale spre casă. Am ridicat mâna salutând în urmă, mai mult formal decât prietenesc, cu aerul unuia care auzise mai multe decât ar fi vrut. Mă durea să o ştiu nefericită, dar soarta ei ieşise de ceva vreme din mâinile mele. Şi nu puteam să mă mai implic. Ar fi devenit iar ceva personal, mai personal decât ar fi fost necesar. Dacă mai adăugăm şi faptul că nu mai eram singur... Întunericul din mintea mea se trezise la scurt timp după plecarea ei. Nu deranja decât cu remarci ironice sau cu câte o sugestie. Dar când eram atacat, chiar şi verbal, devenea una cu mine şi răspundeam în cel mai imprevizibil mod. Dacă ar fi existat norişori negrii care să plutească deasupra capului oamenilor atunci sigur eu aş fi avut unul. Am pornit mai repede, privind la norii care păreau să facă o întrunire la care întreg oraşul va asista. Mi-am afundat căştile telefonului în urechi şi am dat sonorul la maxim. Trec pe lângă aceleaşi locuri, aceeaşi oameni, aceleaşi feţe. "Nu sunteţi sătui?" a întrebat întunericul din mine prinzând formă şi glas. "De ce nu te întorci? Ai şansa să o ajuţi să scape de el." Era,din punct de vedere logic, corect. Numai că logica exprimată nu ţinea cont şi de suflet. Tocmai când mă pregăteam să îi răspund..."Să ştii că am auzit ce ai gândit. Ştii că am dreptate dar sufletul te împiedică să vezi lucrurile ca mine. Nu te mai gândi ce să mă minţi, oricum tu nu mai ai controlul total de ceva vreme" În momentul acela realizam că mă îndreptam iar spre locul de întâlnire. De fapt el se îndrepta, eu stăteam în interior şi încercam să mă trezesc ca dintr-un vis urât. Pluteam undeva în interiorul meu. Un clar de lună, miros de tei, braţele ei noi în jurul meu şi un obraz cald lipit de palma mea. Miroase a fân proaspăt şi a tei. Au cosit în jurul copacului. În cort e răcoare şi îi simt trupul ca şi cum ar fi al meu. E un vis, stiu asta. Dar brusc nu mai vreau sa ma trezesc, sa o vad in fata mea, incercand sa iasa din incurcaturi si intrand mai rau in ele. Privesc spre luna palida si ii vad ochii in ea si figura rasfranta pe restul cerului. O stea cazatoare ii mangaie buzele si se stinge pe umarul ei. Nu mai e langa mine, e peste tot in jurul meu. E perfect. Prea perfect pentru mine, prea frumos sa fie adevarat. Inchid ochii si trag in piept aerul inmiresmat. Ma trezesc si preiau iar controlul. Sunt la doi metri de ea si trec cu viteza, salutand la fel de fad, militaresc un pic si putin jenat. Era sa comit o greseala pt care nu m-as fi iertat. "Slab... De ce nu m-ai lasat sa ii strecor putin haos in inima si indoiala in suflet?" Am tacut. Stiam ca imi citeste gandurile si stie ca nu mi-as fi iertat-o niciodata. Intr-un final acasa. Un dus lung. Parca nu mai vreau sa ies de sub el. Satul sa ma lupt cu mine inchid apa si ma asez la calculator. Doar ca sa imi faca in ciuda, gasesc o poza a ei printre wallpapere. Cum a ajuns acolo nici nu mai stiu. Dau sa o sterg dar ma abtin si trec mai departe. Dau drumul la muzica. Ea e bine, eu voi fi bine. Stiu asta. Inchid ochii si sunt iar invaluit mireasma fanului cosit amestecata cu teiul datator de vise. Imaginea ei imi zambeste din adancul boltei ceresti ... Eu sunt cel care nu intelege nimic, dar ma bucur in ignoranta mea de visele care nu ma parasesc si de licarirea sperantei in mai bine... Ignorance is bliss... "And I fall...into you...And I fade away"

Vis efemer despre infinit

Imi numar pasii pana la prima umbra rasarita printre razele timide care au scos capul din ceata deasa care invaluie dealul. 13 pasi? Nu e o cifra rea deloc. Dar iarba e inca umeda, plina de roua cu sclipiri de stele. 13? Parca si iarba ma priveste si imi numara pasii. Probabil ii numara de cand am plecat, uimita si ea de ceata densa care a invaluit totul. Din cand in cand cate o raza de soare patrunde in interior si lumineaza silueta copacului spre care ma indrept. Nu disting mare lucru in ceata dar stiu sigur ca nu m-am pierdut. Umeda si rece... Roua ma trezeste din visare si imi dau seama ca am ajuns. Ma asez jos si ma sprijin de copac, privind fara tinta in ceata care incepe sa se ridice. Inchid ochii si...Miroase a tei, miroase a lacrimi, miroase a iarba proaspata, miroase a suspine... Batran si incovoiat de timpul care nu iarta pe nimeni, copacul abia inflorit are bratele la pamant maturand agale iarba plina de roua la fiecare adiere a vantului. O floare cade in cantec de rugaciune langa palma mea. Prima data aici am fost...Nu vroiam sa mai stiu de nimeni si de nimic asa ca plecasem sa colind, sa imi aduc aminte si sa uit in acelasi timp. Pierdut printre norii care imi pregateau un dus rece, ajunsesem prea departe ca sa ma mai intorc. Ma adapostisem sub el, sperand probabil ca un fulger m-ar fi ajutat sa uit. Dar ploaia se oprise repede si eu ramasesem sub el, privind in zare la razele soarelui care prefatau apusul ce avea sa cuprinda in flacari o parte din cer. In dreapta mea, in zare, cerul se razboia cu pamantul. Primul, crestat de fulgere si impanzit de nori aprigi, dadea un adevarat spectacol pt luminitele razlete rasfirate de al doilea. Pamantul era doar un spectator care admira spectacolul total dat de cer si se multumea sa raspunda cu cate un ecou atunci cand era certat de cer. In stanga soarele apunea molcom, parjolind norii care se apropiau. Adormisem, furat deopotriva de peisaj, de somn si de mireasma florilor de tei. A doua zi ma trezisem, acoperit de roua, mirosind a tei si a vise din praf de stele. Am revenit aici de fiecare data cand simteam nevoia sa visez, sa imi eliberez mintea. Ma cufund iar in vise, in intuneric si in mirosul imbatator. 13... 13 ani au trecut. In vis sunt tot acolo si privesc spre cerul nepatat de nori. Ea e tot in bratele mele. Nu scoate o vorba si isi tine capul rezemat de al meu. Parul ei miroase a crini si a tei...pielea ei are aceeasi moliciune. Nu stiu cum sunt aripile de ingeri, dar stiu ca as vrea sa aiba atingerea ei. Se uita la mine si ma pierd in ochii ei, asa cum fac de fiecare data. Vantul prevesteste ceva. Ne bucuram de ultimele clipe impreuna, pierduti in adancul ochilor si...Deschid ochii... Sunt singur si ceata a disparut, lasand loc soarelui in toata splendoarea lui. Timpul s-a oprit, facand loc visului care imi curata sufletul de fiecare data, un vis efemer despre infinit care imi e companion si la bine si la greu. Sunt gata sa ma intorc. Stiu ca, atunci cand nu va mai fi cale de intors, cand ultima lumina din sufletul meu va disparea,o voi intalni si voi veni sa stau cu ea la umbra batranului tei inflorit. Imi arunc tristetea in vant odata cu lacrimile si pornesc iar la drum. Eu nu sunt decat un calator in timp, ca voi toti de altfel... Un calator in timp care asteapta sa isi gaseasca clipa de eternitate in adancul ochilor ei

Tot ce conteaza

Si s-a adeverit si acel Let It Go. Plin de rugina si rupt de realitate, am uitat sa inaintez. Si aripile s-au sfaramat iar. Tocmai cand credeam ca rugina de pe ele va disparea odata pentru totdeauna. Dar nu a fost sa fie. Ma vad iar la inceput de drum si simt nevoia sa o iau inapoi. De ce inapoi??? Pentru ca deja stiu ce ma asteapta inainte. Nu am reusit nici de data asta sa intrerup cercul, sa ies din propriul meu blestem si sa vad dincolo de o limita pe care am senzatia ca tot eu mi-am impus-o. Dar ea e fericita. Pana la urma doar asta conteaza. Treaba mea aici s-a terminat si trebuie sa o iau de la 0. Nu stiu, nu cred sau nu imi pot permite sa cred ca am avut vreun rol in faptul ca ea a fost gasita si a gasit fericirea si bucuria in altcineva. Nesabuit, ca de obicei, am momente in care trebuie sa ma abtin, sa nu deschid gura. Randuri scapate printre lacrimi fac mai mult rau decat bine si nu aduc cu ele decat riscul sa imi las temerile sa preia controlul.

"Quiet
Everyone's sleeping through life
Afraid that their questions
Just might have answers
Quiet
Everyone shut off their mind
So I'll turn on mine"



Ea are acum raspunsul in fata ei. Nu am voie si nu trebuie sa o tulbur. Fericirea in zilele noastre e ceva relativ si fragil. Imi deschid iar mintea si caut ceva de facut. In dreapta mea se prefateaza conturul unei aripi de rugina, mica si timida. Chicotesc in sinea mea stiind ca a inceput un nou ciclu. Cel vechi e luat de vant si il vad cum dispare la orizont. Praful din aripi si din stelele pe care le vedeam in jurul meu se pregateste sa contureze alte aripi. Privesc o poza, unica de altfel, si ma intreb daca putea fi altfel. Rezultatul nu, poate doar drumul pana aici. Durerea ramane, lacrimile la fel. A disparut conversatia care avea in ea cativa stropi din ego-ul fiecaruia dar multe vise si bucati ale copiilor din noi, dezvaluite in vorbe ascunse printre randuri. O sa-mi lipseasca prezenta ei cel mai mult si usurinta cu care puteam sa ma gandesc la ea si sa trec cu vederea faptul ca totul in jurul meu se prabusea bucata cu bucata. S-a conturat aripa iar. Mica si timida, incearca sa capete substanta dar fiecare lacrima o umple de rugina. Va creste predestinata sa se stinga odata cu nasterea unui vis. Nu al meu. Al meu tot face aripi, le vede cum se sting si iar face aripi. Deja din aripile care nici nu sunt bine conturate au inceput sa cada picaturi. A inceput un nou ciclu, o noua rotatie, o noua portita de scapare apare la orizont. Dar stiu deja ca va fi altcineva care va iesi pe ea. Eu doar pregatesc drumul. Obosit si cu ochii inchisi, privesc in mintea mea spre ochii ei...

"Reverse psychology is failing miserably
It's so hard to be left all alone
Telling you is the only chance for me
There is nothing left but to turn and face you
When I look into your eyes there is nothing there to see
Nothing but my own mistakes staring back at me"



E tarziu si nimeni nu ma vede acum. Strazile sunt pustii si imi permit sa merg cu ochii inchisi o portiune de drum. Ma lupt cu mine insumi in ochii ei, in mintea mea si in sufletul meu. Ma lupt pentru ca ma indragostisem de ea. Salvez randurile si imi cer iertare in gand pentru ceea ce am scris. Stiu ca ma aude, oriunde ar fi. Imi pare rau ca nu am facut mai mult si imi pare si mai rau ca nu voi mai putea face nimic. Salvez randurile pe telefon inainte sa se duca bateria si ma pregatesc sa grabesc pasul. E 4 dimineata si sunt singur pe drum, doar eu si lacrimile mele. Deschid ochii si le vad pe ultimele cum raman marturie pe iarba din jur ca am fost pe acolo. In suflet se aprind aripile si imi lumineaza iar pasii. E Fericita, oriunde ar fi, asta e tot ce conteaza